„Puterea este un drog. Cine i-a simțit vreodată gustul, nu se mai poate despărți de ea.” (Winston Churchill)

Nu de mult am văzut ultimul film britanic în care se povestește istoria salvării trupelor engleze de la Dunkirk, la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, datorită acțiunii curajoase a celui care a fost cel mai cunoscut prim-ministru al Marii Britanii din ultimul secol.

Bineînțeles că filmul nu este nicidecum o lecție de istorie obiectivă. Modul în care e prezentat Churchill oferă spectatorului o ocazie unică de a înțelege cum acționează puterea într-o societate democratică târâtă într-un război ce-i pune în pericol însăși existența. Așa se face că mi-am amintit de această celebră frază care îi aparține și care se referă nu numai la activitatea politică, pentru că, de fapt, mesajul pe care-l conține poate fi cu ușurință extrapolat la orice domeniu. La citatul alăturat se mai poate adăuga o frază, care spune că puterea corupe și că există o legătură directă între magnitudinea puterii și tendința de a ignora legile.

Se pare că pericolul puterii e legat și de durata în care ea acționează. Din acest punct de vedere părerile diferă. Pentru unii, puterea conferită pe timp scurt împiedică în bună măsură acțiunile ilegale. Pentru alții, tocmai puterea pe timp limitat împinge omul la acțiuni ilegale, încercând să exploateze scurta durată în care acesta poate acționa în virtutea puterii pe care o are.

Dar intenția acestor rânduri e departe de a discuta relația dintre politică și puterea ce poate fi folosită în avantajul sau în detrimentul societății. În cele ce urmează aș dori să mă refer la un subiect mult mai apropiat și mult mai important pentru mine și, cred, pentru cititorii acestei rubrici, și anume la relația dintre șeful unei echipe medicale și subalternii săi.

Pe vremuri, în tinerețea mea, circula o anecdotă conform căruia șefului de secție i se ofereau toate drepturile în relație cu subalternii săi, drepturi identice cu cele pe care le avea un feudal, cu excepția a ceea ce în latină se numește jus primae noctis (o expresie care, sper, nu se cere tradusă!). Într-adevăr, au existat timpuri în care rezidentul (care pe vremea mea se numea „secundar”) se afla într-o situație de adevărată robie, în care tot ce întreprindea era legat de aprobarea și bunăvoința șefului de secție sau de catedră. Într-o lume în care medicul avea foarte mici șanse să schimbe locul de muncă, fiecare depindea de voința celui care conducea respectiva echipă. Și, nu de puține ori, interesele acestuia primau în fața intereselor secției sau chiar ale pacientului. Exploatarea – în adevăratul înțeles al cuvântului – tânărului medic nu avea limite. Ziua de muncă începea foarte devreme și se termina foarte târziu. Nici nu se punea problema unei zile libere după o noapte de gardă, iar concediile erau aprobate cu țârâita, fără a ține cont de nevoile medicului sau ale asistentei medicale.

În aparență, cele descrise mai sus – produsul unei atmosfere puternic influențate de sistemul social de atunci – nu pot fi întâlnite într-un sistem politic liber, în care opinia cetățeanului are greutate. Cu toate acestea, anumite aspecte ale feudalismului medical le-am întâlnit și în Israel, dar și în alte colțuri ale Europei. În ciuda faptului că în Israel libertatea de mișcare a medicului era – și încă mai este – practic nelimitată și că schimbarea locului de muncă este un fenomen obișnuit, multe din cele ce se mai întâmplă și în zilele noastre pot fi asemănate cu lipsa de libertate a subalternului de pe vremuri. Voi încerca să ofer cititorului doar câteva exemple.

Sistemul de rezidențiat din Israel e decis de Consiliul Științific al Asociației Medicilor. Consiliul hotărăște durata rezidențiatului în fiecare specialitate medicală, precum și traseul fiecărei rezidențe, de la numărul minim de intervenții operatorii pe care un rezident în chirurgie trebuie să-l efectueze în timpul anilor de rezidențiat, până la rotațiile pe care fiecare rezident trebuie să le facă în afara secției de care aparține.

De exemplu, în specialitatea ATI, medicul israelian e obligat să efectueze cel puțin 1.250 de anestezii în timpul perioadei de rezidențiat – fiecare tip de anestezie într-un anumit număr – și să efectueze rotații de trei sau șase luni într-un laborator de cercetare și într-o secție de medicină internă sau pediatrie. Și toate specialitățile pretind medicului rezident din Israel obligații similare.

Nu e în intenția mea de a pune în discuție dacă aceste prescripții sunt corecte sau ușor explicabile. Orice decizie e supusă criticii, dar legea e lege și ea trebuie respectată. Ceea ce doresc să prezint e modul în care unii șefi de secții medicale (puțini, trebuie să recunosc) reușesc să exploateze în mod abuziv prerogativele ce le stau la dispoziție și să torpileze drepturile elementare ale rezidentului. Rotațiile se fac cu întârziere, „accesul la bisturiu” e limitat, totul se petrece cu încetinitorul și în felul acesta tânărul medic e obligat să prelungească în mod semnificativ durata rezidențiatului.

Fără discuție, se pot găsi suficiente motive – sau pretexte – care să explice această atitudine a șefului de secție. Nu trebuie să uităm că și în Israel, la fel ca în majoritatea țărilor mapamondului, lipsa de medici se resimte aproape în fiecare domeniu. Absențele neplanificate și îndelungate, concediile de naștere, chemările rezerviștilor sub arme, iată doar câteva din motivele care pot fi invocate ca explicație pentru afectarea procesului de rezidențiat în mai toate secțiile unui spital. Și atunci întrebarea care se cere pusă e: în ce fel trebuie luate hotărârile, în situația deloc rară în care interesele secției sau ale pacientului internat se află în totală contradicție cu cele ale tânărului medic? Soluțiile sunt multiple, ceea ce înseamnă că niciuna nu excelează prin acuratețe și obiectivitate. Și aici intervine puterea pe care, pe drept sau pe nedrept, și-o alocă șeful secției. Din cauza faptului că el/ea e răspunzător de bunul mers al secției, se creează o situație în care șeful e cel care ia hotărârile și acestea nu pot fi puse sub semnul întrebării. Oare cine îi poate sta împotrivă?

În Statele Unite, în fiecare secție clinică există un medic specialist împuternicit cu programul de rezidențiat. Deci responsabilitatea aplicării regulamentului referitor la acest subiect nu se află în mâinile șefului de secție. Nu cunosc un exemplu similar în alte părți ale lumii.

Dar în situația în care puterea se află eminamente în mâinile șefului de secție, există doi factori care ar trebui să controleze mersul lucrurilor și să ceară schimbări în deciziile luate, în cazul în care șeful abuzează de drepturile pe care i le conferă poziția. În primul rând, e vorba de direcția spitalului, care ar trebui să urmărească în ce măsură prevederile regulamentului de rezidențiat se aplică în suficientă măsură încât să nu afecteze în mod substanțial drepturile tânărului medic. În fiecare spital israelian, unul dintre adjuncții directorului e însărcinat cu problemele forței de muncă medicală și el/ea poate interveni în orice moment în care drepturile tânărului rezident sunt încălcate. Această situație e evidentă în ceea ce privește dreptul medicului de a fi liber după garda de noapte. Regulamentul Ministerului Sănătății israelian prevede că direcția spitalului e direct responsabilă de nerespectarea acestui drept elementar, nu șeful clinicii.

Un al doilea instrument care poate veni în apărarea tânărului medic e sindicatul medicilor din fiecare instituție spitalicească. Din câte înțeleg, în România nu există o asemenea organizație. Nu cunosc motivele pentru care medicul român nu e înregimentat într-un sistem sindical care ar putea interveni în orice moment în care nu sunt respectate drepturile unuia dintre membrii săi. Personal, nu cred că aș avea o justificare în cazul în care aș hotărî să judec această situație.

Sunt însă convins că medicina din România e capabilă să găsească instrumentele necesare pentru construirea unui sistem ce are menirea de a apăra interesele și drepturile medicului. Soluțiile pot fi găsite în mai toate țările conduse de un sistem democratic. E nevoie doar de inițiativă.

Winston Churchill a cunoscut cu precizie sistemul britanic, dar nu o dată a fost nevoit (mai ales în timpul războiului) să depășească sau chiar să ignore limitele puterii pe care a primit-o din partea parlamentului. Scuzele sale, exprimate sau nu, au fost primite cu o oarecare înțelegere, tocmai din cauza situației speciale conferite de conflagrația mondială în timpul căreia el a funcționat ca prim-ministru. Dar, la mai puțin de un an de la terminarea războiului, cetățenii Marii Britanii au votat un alt prim-ministru, făcând abstracție de imensul merit pe care Churchill l-a avut în victoria împotriva nazismului. Iată o lecție de istorie plină de pilde folositoare.