După cele trei luni de preaviz cerute în
contract, am părăsit clinica NHS. Era un sfârşit de decembrie şi lucrurile nu
se arătau tocmai roze. La 1 octombrie 2008, la niciun an de dentistică NHS,
semnasem contractul cu actuala mea universitate şi, în aceeaşi zi, fără un sfat
avizat, am demisionat de la UMF „Carol Davila“. Aş fi putut extinde anul
sabatic, fiind – conform legislaţiei în vigoare – într-un cadru academic
acceptat, dar decizia de moment a fost să pun punct colaborării mele cu
universitatea-mamă, după 14 ani. O decizie dureroasă, subită şi pe care am
regretat-o uneori, dar care atunci mi s-a părut calea cea mai sănătoasă de a-mi
vindeca frustrările şi vânătăile acumulate în ani lungi de luptă într-un sistem
nu foarte transparent, nu foarte prietenos, dar – şi poate tocmai de aceea –
foarte stimulativ. Ceea ce am regretat a fost mai ales ţara, locul în care am
reuşit datorită unor oameni minunaţi, care m-au susţinut, cu toată inima şi cu
toate riscurile, în a găsi soluţii pentru implementarea unor proiecte didactice
şi de cercetare importante pentru mine şi pentru alţii, şi de pionierat.
De fapt, timp de mulţi ani, în România nu făcusem
altceva decât să pun umărul la un plan de dezvoltare pentru noi discipline: prevenţia
orodentară, stomatologia comunitară, mai apoi catedra de sănătate orală şi ştiinţe
comportamentale. Pe lângă colectivele catedrelor derivate din Perfecţionarea
II, am mai regretat şi încetarea colaborării mele în cadrul colegiului de
profilaxie stomatologică, produsul unor eforturi intelectuale şi chiar fizice
ale unor oameni serioşi şi dedicaţi disciplinei pe atunci conduse de profesorul
Oltean. Vizionar şi cutezător, profesorul ne-a motivat şi îndrumat timp de mulţi
ani să aducem pe lume nişte domenii care existaseră în vremurile glorioase şi
timpurii ale stomatologiei româneşti, aşa cum literatura şi revistele timpului
o arată, în vremea lui Dan Theodorescu şi, mai apoi, a profesorului Gall, şi să
aliniem, în acelaşi timp, aceste ramuri noi curriculelor internaţionale. Mă uit
cu uimire şi admiraţie, din Londra, la munca imensă şi susţinută, de multe ori
neînţeleasă şi apreciată prea puţin, a acelor timpuri – 1995–2002 – şi nu încetez
să dau sfaturi şi exemple colegilor mei englezi despre cum şi ce am făcut
atunci.
În 2008, nu ştiam cât de valoroasă a fost
acumularea de inteligenţă şi experienţa din disciplinele legate de prevenţie şi
sănătate orală, nu înţelegeam deplin, probabil, cât de actual era planul funcţionării
şi curricula colegiului de asistente igieniste şi, desigur, nu mă gândeam că
tocmai pentru că am crescut odată cu ele voi ajunge un fel de „oracol“ în noua
mea universitate. Acum însă, după trei ani, înţeleg că ceea ce am făcut atunci
alături de colegii mei a fost de fapt un act de deschidere intelectuală
definitorie, un act de tatonare şi învăţare, care a produs o viziune integrată şi
integratoare foarte apreciată în Anglia. Până şi micuţa disciplină de etică pe
care am păstorit-o, prin generozitatea profesorului meu, mai bine de şase ani,
a fost o mană cerească în termeni de experienţă de predare, găsire de surse şi
resurse, deschidere, în general, către lumea cea mare. Acesta a fost un
obiectiv la care s-a lucrat mult şi cu îndârjire, fiindcă, aşa cum spunea un
bun prieten, dentist canadian de mare prestigiu, e greu, după cinci-şase ani de
studiu stomatologic, în care îi constrângem pe studenţi să capete o viziune de
2/2 centimetri pătraţi, cam cât are o măsea, să îi faci să vadă deodată şi cu
mijloace eminamente intelectuale vasta societate înconjurătoare.
Începutul a fost plin de regret şi a durat,
în cazul meu, un an şi jumătate. În fiecare zi mă întrebam ce caut aici, de ce
a trebuit să fie aşa, de ce nu am ales să mă lupt mai mult şi să îmi continui
proiectele şi cercetarea acasă, la Bucureşti. Ştiu că, în general, destinul meu
a fost să deschid sau să contribui măcar la deschiderea uşilor, a ferestrelor,
a căilor… Dar acum mi se părea prea de tot.
Şi totuşi, comisia – doamna decan şi cei
doi conferenţiari –, ca să nu mai vorbim de profesorul Croucher, îşi puseseră
toată încrederea şi speranţele în mine. De ce? Discutam adeseori cu un alt bun
prieten, profesor la universitatea din Kent, care, ajuns titular de catedră şi
una din personalităţile marcante ale învăţământului teoretic britanic,
acumulase, în aproape 20 de ani, o imensă experienţă. Îl întrebam mereu de ce
m-au ales pe mine şi mai ales de ce celălalt post de lector fusese cumulat în
norma mea. Şi răspunsul a fost just şi la obiect: „Ruxandra, trebuie să fi
ajuns ei la nişte deadly corners, în
care, cu instinctul specific unei naţiuni de integratori şi cuceritori, au
intuit că un străin, anume tu, îi poţi ajuta“. Şi aşa, în timp, am înţeles cum
se face transferul de know-how şi că acesta poate fi făcut şi în sensul invers,
dinspre o societate în dezvoltare şi în tranziţie, către una stabilizată,
sistematizată, dar prea cristalizată ca să mai poată fi în sine creativă.
Aşa că am purces din nou la mutat munţii,
de data asta cu tact şi diplomaţie, căci doar aici îşi au referinţele şi una, şi
alta. Şi iată-mă pe un teren aproape virgin: outreach-ul. Acesta este, în definiţie, o clinică de practică a
studenţilor şi chiar a cursanţilor postuniversitari, depinde de caz şi de
specific. Caracteristică este distanţarea voită de universitate, scopul şi
intenţia ultimativă fiind autonomizarea clinică a studenţilor din anii
terminali – 4 şi 5, în cazul meu.
La Bucureşti, clinica din Plevnei 44, cea
din Eforie, precum şi policlinica studenţească din Grozăveşti, pe vremea când
eram eu studentă, îndeplineau cu succes această sarcină, evident, într-o
conjunctură oarecum diferită. Şi iată cum am priceput că tocmai faptul că învăţasem
şi muncisem în strada Eforie, unde mi se permisese să creez şi să decid
independent, a fost factorul X care m-a recomandat pentru acest job englezesc.
Deschid acum pentru prima dată această
cutie a Pandorei şi, cu toate riscurile de a părea exagerată sau disproporţionată
în relatarea mea, pot spune: da, aveau un „colţ mortal“ şi anume cel al unui
sistem deferit, pe care integrarea europeană îl relevă din ce în ce mai acut ca
pe o necesitate şi pe care învăţământul tradiţional englezesc îl avea prea puţin
în zestre.
Sistemul de învăţământ stomatologic
britanic se bazează pe colaborarea dintre corpul profesional fundamental şi
girant al profesiei – General Dental
Council (GDC) – şi universitate. Această relaţie este produsul procesului
de acreditare a universităţii şi are la bază cererea şi oferta. Adică GDC
stabileşte un număr de competenţe fundamentale, cuprinzând atitudini, cunoştinţe
şi comportamente, pe care absolventul de învăţământ universitar dentar trebuie
să le aibă şi să le dovedească la finalul studiilor. Acest grup de competenţe şi
cerinţe face obiectul unui document publicat şi cu care se lucrează nemijlocit
la stabilirea programelor universitare. Poartă denumirea: „First Five Years“ (primii cinci ani) şi este „biblia“ absolută a
universităţii. Unele din domeniile de competenţă sunt cerute la toate trei
nivelurile – atitudini, cunoştinţe, comportamente –, altele numai la un nivel,
separate în funcţie de caracterul practic sau teoretic al domeniului căruia i
se adresează. În mare, există în jur de 150 de puncte, care cuprind dentistica
de bază. Spun dentistica şi nu stomatologia, pentru că în Marea Britanie se
face o demarcare superbă a domeniilor şi este foarte bine înţeles că
stomatologia este un domeniu mult mai vast, o disciplină/specialitate desprinsă
din medicina generală, cu aplecare spre segmentul oro-facial. Dentistica, aşa
cum este ea înţeleasă în UK, este un domeniu mai cu seamă tehnic, de competenţă
în tratarea unui grup de boli şi afecţiuni ale aparatului dento-maxilar,
rareori făcându-se la acest nivel referire – şi atunci cu suficientă preţiozitate
– la sistemul stomatognat. Cunoaşterea aprofundată şi detaliată este rezervată
specialităţilor, dar la aceasta voi reveni cu o altă ocazie.
La momentul actual lucrez la reformarea
integrală a programei analitice a facultăţii, în cadrul grupului de
profesionalism, lucru în echipă şi responsabilitate socială, fapt care mă
repune în contact cu întreaga experienţă de predare şi cercetare de la Bucureşti,
etica, stomatologia comunitară, colaborarea cu asistentele igieniste şi
terapiste şi, desigur, programele comunitare şi de sănătate orală, pe care, împreună
cu colegii mei, le-am proiectat şi implementat în diferite comunităţi (şcoli,
grădiniţe şi aziluri de bătrâni sau instituţii pentru îngrijirea persoanelor cu
dizabilităţi – expertiza mea doctorală –, terminând cu ultimul studiu, pe care
l-am făcut în cadrul penitenciarului Jilava, în 2007).
Fără falsă modestie şi cât se poate de
sincer, mesajul meu este acela de salut şi încurajare a spiritului inovativ şi
mai ales a creativităţii româneşti, care, cu precădere în situaţia de criză pe
care o traversăm cu toţii, pe mapamond, poate aduce un impuls sănătos de
dezvoltare societăţii româneşti. Aşa cum spunea o doamnă pe care am întâlnit-o
de curând într-o şedinţă cu organizaţiile care dezvoltă şi susţin financiar
programele de cercetare din Anglia, prin aportul nostru de inteligenţă şi inovaţie
putem ajuta ţara să iasă din impas. Măcar atât şi e de ajuns.
