Ca şi arta, medicina exprimă slăbiciunea
fundamentală a fiinţării. Parafrazându-l pe Jorge Simonetti, truda
medicului nu este altceva decât o lacrimă. Cu atât mai mult cu cât
esenţa acesteia rămâne ascunsă în însăşi propria procesualitate,
recunoaşterea oficială fiind mai degrabă un moment izolat ce traduce
înţelegerea incompletă a valorii şi mecanismelor de geneză a ei şi
oricum de cele mai multe ori mult întârziat faţă de parcurgerea
treptelor cunoaşterii în domeniu. Angoasa, tensiunea, îndoielile
sfâşietoare ale medicului pornesc din chiar modul său specific de a
percepe realitatea. În fond, deşi misiunea sa în cadrul sistemului
social poate fi sursă – justificată, de ce nu ? – de mândrie personală,
medicul face parte din personajele a căror intervenţie este solicitată
în momentele de răscruce psihică şi/sau somatică şi care fac existenţa
suportabilă, prin însăşi promptitudinea şi eficienţa intervenţiei.
Individul are acces direct doar la imagini
fragmentare ale existenţei, în fond o succesiune de segmente raportate
la propriul ego. Medicul este şi el tributar aceleiaşi limitări,
percepţia întregului, a continuităţii universului uman putând fi
accesibilă doar cu ajutorul imaginaţiei, susţinută de aportul cultural
şi de înzestrarea naturală a persoanei. În acest fel, fiecare demers
profesional al său se constituie într-un ciob de lacrimă, lăsând în urmă
durerea neîmplinirii, nostalgia perpetuu nesatisfăcută a întregului. Cu
toate acestea, capacitatea sa de luptător se reface miraculos, sisific,
înaintea misiunii următoare şi încleştarea cu demonul suferinţei se
reia la nesfârşit. Fiecare caz reprezintă un adevărat şoc pe care
medicul trebuie să îl abordeze în mod diferenţiat, individualizat. După
fiecare caz, el nu mai rămâne acelaşi, chiar dacă va continua să-şi
perceapă propria biografie în manieră unitară. Dificultăţile fiecărei
patologii, particularităţile ca o nadă întinsă ale fiecărui caz în
parte, modelează în permanenţă personalitatea medicului, care capătă
intuiţii şi seînclină mereu mai mult, cu trecerea anilor, către demersul
de pătrundere a esenţelor şi dramatismului existenţial, către credinţă
şi poate chiar către arta mânuirii dificultăţilor în folosul alinării
suferinţei umane. În acest fel, el se depărtează mereu mai mult de
preocupările existenţei formale, se eliberează de mondenitatea unei
vieţi care, înlănţuind, construieşte personaje lipsite de îndoieli, de
libertate, care copiază tipare de comportament, raţionament etc. Medicul
încetează a mai fi liber doar atunci când alunecă spre rigiditate,
iar preconcepţiile îl depărtează de realitate şi totodată de
posibilitatea de a înţelege mecanismele bolii şi de a interveni eficient
asupra lor.
Citându-l iarăşi pe Simonetti, să ne amintim în
fond că însăşi „lipsa sistemului este manifestarea naturală a vieţii“.
Iată tot atâtea argumente pentru care misiunea de medic nu va putea fi
asumată de către oricine. De multe ori înspăimântă imaginea ce rămâne
după ce personajul-medic iese dintre utopicele tipare, din corsetul
imaginilor-şablon pe care un anume folclor le generează.
Cizelarea acestei personalităţi neasemenea cere timp, migală şi
neîncetate sacrificii, iar societăţii îi revine sarcina de a crea cadrul
cel mai potrivit pentru ca aceasta să se reverse binefăcător asupra
semenilor, aducând lumină şi echilibru. Atât medicul, cât şi societatea
se află însă sub semnul necruţător al timpului. Simbolul central este
„urgenţa“!
De aceea, pare brutală şi
grotescă afirmaţia moderatorului într-o foarte recentă emisiune a unui
program radio care se pretinde cu aroganţă cultural: „Nu mai avem timp,
domnule doctor!“. Se punea capăt, în acest fel, ex abrupto, unui
interviu de doar câteva minute, în care un medic bucureştean, excelent
profesionist şi valoros susţinător al castei medicale, încerca să
prezinte dificultăţile cu care ne confruntăm. „Nu mai avem timp!“ a
răsunat ca o ameninţare vocea metalică anunţând un necruţător adevăr al
zilelor noastre.
În fond, pentru noi toţi,
fugit irreparabile tempus!