Africa
Sub-Sahariană şi Asia de Sud-Est concentrează cea mai mare parte a efortului de
dezvoltare economică din direcţia a ceea ce numim în mod obişnuit „ţările
industrializate“ de la nord de ecuator. Ajutorul financiar şi logistic oferit
acestor ţări de-a lungul ultimilor mai bine de douăzeci de ani a suscitat
controverse şi continuă să o facă. De o parte sunt cei care susţin că prea mulţi
bani şi alte resurse au fost risipite aiurea în eforturi necoordonate,
hiperpaternaliste şi evaluate prea puţin riguros sau, adesea, deloc. În acest
sens, declaraţia de la Paris (2005) asupra eficienţei ajutorului financiar a
reprezentat o bornă pentru angajarea beneficiarilor în identificarea
problemelor, formularea soluţiilor şi implementarea acestora, pe de o parte, şi
pentru introducerea conceptului de „value for money“ asociat acestor eforturi.
De
cealaltă parte a taberei sunt cei care susţin că s-a investit prea puţin şi că
tendinţa trebuie continuată. Ţinta de 0,7% pentru dezvoltare din produsul
intern brut al ţărilor industrializate a fost formulată încă din anii 1970, însă
doar şase ţări şi-au susţinut angajamentul în 2013: Norvegia (peste 1%),
Suedia, Luxemburg, Danemarca şi, la limită, Olanda şi Marea Britanie – aceasta
din urmă şi cu o lege proaspătă (2014) care consfinţeşte această contribuţie
pentru viitor. Statele Unite sunt de departe cel mai mare contributor naţional,
devansat doar de Uniunea Europeană, cu 30 de miliarde de dolari în ajutoare
economice (prin comparaţie, ajutoarele militare americane au o valoare aproape
triplă), adică 0,2% din PIB. Se pot găsi argumente convigătoare pentru ambele
perspective. Certitudinea este că suma ajutorului financiar internaţional a
atins un nou record în 2014 şi continuă tendinţa ascendentă de după criza
financiară.
Cine
beneficiază practic de acest ajutor? Desigur, ţările în chestiune, însă
realitatea este mai amplă. O plimbare scurtă prin holurile hotelurilor de la
patru stele în sus din capitalele în cauză îi va revela şi celui mai
superficial observator că discuţia la ordinea zilei la toate mesele este munca
de dezvoltare – fie ea în servicii de sănătate, întreprinderi sociale,
infrastructură sau dezvoltare comunitară. În spatele acelor mese, jumătate
dintre participanţii la orice discuţie nu vor fi localnici, ci vor fi străini
reprezentând organizaţii internaţionale, ONG-uri, companii private sau
universităţi reprezentând ţările donoare. Lipsa capacităţii de absorbţie a
fondurilor la nivelul beneficiarilor este mai mult decât un pretext, este o
realitate, însă investiţia în creşterea capacităţii locale a venit foarte târziu
în cronologia efortului de dezvoltare, punându-i astfel la îndoială credibilitatea.
Serviciile
de sănătate sunt un exemplu bun. Mii de ONG-uri occidentale, mai mari precum
„Médecins sans Frontières“ şi „Save the Children“, sau mai mici, desfăşoară
programe de implementare în contact direct cu populaţiile afectate. Alte
organizaţii de anvergură, precum „Bill and Melinda Gates Foundation“, „Clinton
Health Access Initiative“, USAID sau UK Department for International
Development, investesc în priorităţi strategice şi subcontractează alte
organizaţii pentru a desfăşura munca de analiză şi implementare. Aceste „alte
organizaţii“ dau de lucru foarte multor oameni din afara ţărilor beneficiare.
Volumul cu care se lucrează este atât de ridicat încât nimeni nu mai are
interes să părăsească jocul în acest moment. Munca de dezvoltare este o afacere
care merge foarte bine.
Fundaţia
Gates, de exemplu, unul dintre cei mai mari donori pe scena de profil, a
contractat mai mult de jumătate din ajutorul oferit ţărilor în curs de
dezvoltare către organizaţii americane – fie ele implementatori sau universităţi.
Nimeni nu pune la îndoială bunele intenţii şi nici rezultatele, altminteri
spectaculoase. Cu toate acestea, investiţia către susţinerea acestor ţări să îşi
creeze sisteme proprii a fost net inferioară investiţiei în implementarea
propriu-zisă a programelor. Criza din Africa de Vest a subliniat de o manieră
dureroasă fragilitatea sistemelor de sănătate autohtone, neglijate ani de-a rândul.
Crearea
capacităţii autohtone este un considerent recent. Programul PEPFAR, de exemplu,
a adus o revoluţie în accesul la tratament cu antiretrovirale şi a reprezentat
un puternic pas înainte pentru controlul HIV/SIDA. Abia al doilea val al
programului, începând cu 2008, a început să investească în formarea şi retenţia
cadrelor medicale în ţările ţintă – pe de o parte, în vederea asigurării
necesarului de personal medical pentru a desfăşura activităţile de prevenţie şi
monitorizare şi, pe de altă parte, pentru a continua activitatea de cercetare în
domeniu. Pregătirea cadrelor medicale cere capacitate pentru educarea lor, pregătirea
cere personal academic şi facilităţi corespunzătoare, iar acestea la rândul lor
cer universităţi. Din această perspectivă, nicio şcoală de medicină din Africa
nu se poate compara cu şcolile de medicină occidentale în termeni de volum de
studenţi, dotări şi standarde educaţionale. Aceste universităţi vor trebui susţinute
substanţial în anii care urmează pentru a deveni scriitorii propriilor
scenarii.
Unele
dintre acestea deja sunt, şi lideri locali există, dar într-o măsură prea mică
prin comparaţie cu volumul întregii activităţi desfăşurate. Majoritatea
studiilor care definesc politicile de sănătate continuă să aibă cea mai mare
parte a autorilor provenind din instituţii occidentale. Aceasta nu este o
problemă în sine, ci mai degrabă un simptom care vorbeşte despre modul în care
sunt formulate priorităţile şi cine le formulează. Pe scurt, cine plăteşte.
Donorii au început să se sesizeze asupra acestui aspect şi cer tot mai mult
colaborări internaţionale cu participare locală, ceea ce face ca universităţile
de prestigiu să dezvolte parteneriate mai mult sau mai puţin solide (se poate
citi şi „disperate“, în funcţie de context) cu universităţi şi centre de
cercetare locale.
Parteneriatele
aduc, desigur, oportunităţi extraordinare. Nimeni nu poate nega că aceste
parteneriate, fie ele în cercetare, implementare sau strategie, au adus de-a
lungul anilor progrese concrete şi măsurabile la nivelul stării de sănătate a
populaţiilor de interes. HIV/SIDA şi malaria continuă să omoare în regiune, însă
la niveluri net inferioare faţă de acum zece ani. Sănătatea mamei şi a
copilului, altă arie care continuă să fie de interes, vede mortalitatea
infantilă şi postnatală scăzând cu 10–20% la fiecare doi-trei ani. Şcoli de
medicină care pentru noi sunt cvasinecunoscute, precum Makerere University
College of Health Sciences din Uganda, au parteneriate active cu universităţi
de calibru mondial precum Johns Hopkins School of Public Health şi Karolinska
Institutet, inclusiv programe permanente de doctorat în cotutelă. Ministrul sănătăţii
din Rwanda din ultimii patru ani (!) este Senior Lecturer la Harvard Medical
School. Totuşi, aceste parteneriate în ansamblul lor continuă să nu fie între
egali. Reimaginarea angajamentului dintre Nord şi Sud, ca relaţii stabilite pe
picior de egalitate ab initio,
reprezintă o bornă pentru următoarea etapă a efortului de dezvoltare, care va
vedea ţările în curs de dezvoltare continuându-şi creşterea în mod sustenabil
pe fondul retragerii treptate a ajutorului internaţional.
Cercetarea
academică în domeniul sănătăţii reprezintă doar o mică parte din întregul efort
de dezvoltare, totuşi dependenţa de finanţare externă o poate face un indicator
util pentru starea de fapt a sectorului. Universităţile americane Duke şi
Vanderbilt au fost asociate fiecare, în diferite perioade, cu apelativul
„Harvardul sudului“. Poate că momentul în care vom vedea un Harvard al Africii
va marca începutul egalităţii de facto
între Nordul rece şi Sudul cald.
