„Vulturul se ridică mai sus în văzduh atunci când zboară contra vântului și nu invers”

Winston Churchill

 

    Nu sunt zoolog și nu am idee dacă vulturul pleșuv și puternic are mulți dușmani în natură. Logica ar spune că în aer el e suveran, nimic și nimeni nu-l poate împiedica să ajungă unde dorește și să-și găsească victima care să-i satisfacă instinctele și nevoile. Dar un lucru mi se pare sigur, și anume că un vânt foarte puternic, o furtună, poate avea darul să-i strice planurile, să-l abată de la ceea ce are de făcut, împins de instinctul de conservare, care îi impune o permanentă luptă pentru a-și asigura existența.
    Primul gând după ce am găsit acest interesant citat churchillian a fost că el se opune cu îndârjire prea-cunoscutei povețe având ca origine folclorul rusesc, care îndeamnă individul ca, în caz de pericol, în fața unui dușman puternic, temporar să se comporte mai liniștit decât susurul apei de izvor și să pară mai pitic decât iarba. Iar apoi mi-am amintit și cunoscuta zicală românească: capul plecat, sabia nu-l taie. Și încă una, din aceeași sursă, o povață care la prima vedere pare plină de înțelepciune și care are darul să ajute individul să treacă cu bine un pericol temporar, similar furtunii din citatul de mai sus: fă-te frate cu dracul, până treci puntea.
    Cred că am reușit să plictisesc cititorul cu o asemenea introducere la cele ce doresc să scriu despre citatul provenit de la unul dintre cei mai inteligenți și mai destoinici oameni de stat pe care i-a avut Europa în ultima sută de ani. Am ales în mod special expresia „om de stat”, nu „politician”, deși Churchill a dovedit, de-a lungul carierei sale ca personalitate de anvergură, că posedă toate calitățile unui politician de succes: îndrăzneală, intuiție de vulpe, știința de a nu spune lucrurilor pe nume decât în caz de absolută nevoie, un serios talent al lingușirii și, mai ales, un total dispreț pentru adversarii săi politici.
    Dar citatul alăturat impune un cu totul alt soi de discuție, pentru că el amintește una dintre cele mai relevante caracteristici ale prim-ministrului britanic, un adevărat om de stat: îndârjirea și totala determinare în lupta împotriva inamicului. Pentru că dacă într-adevăr am dreptate când cred că vulturul nu are în aer alt dușman decât puternicul vânt ce-i tulbură zborul, atunci Churchill oferă în acest citat un important sfat pentru toți cei care se află în fața unei lupte cu scopul de a supraviețui.
    În dorința de a polemiza cu diversele opinii în această direcție, mă văd nevoit a mă întoarce o clipă la rândurile menționate mai sus. Toate zicalele folclorice amintite oferă sfaturi de care nimeni nu poate face abstracție. Toate trei fac aluzie la bunul-simț, la un grad normal de inteligență și de experiență de viață, care te învață că, în fața pericolului iminent, grav și foarte probabil imposibil de înfruntat, soluția ce se impune e evitarea conflictului deschis, intrarea într-o carapace pe care intelectul (și instinctul) ți-o poate oferi, iar asta până trece „furtuna”, până ce se limpezește atmosfera. Cu alte cuvinte, în așteptarea unor vremuri mai prielnice, mai puțin periculoase.
    Doresc să propun cititorului cunoscător al istoriei nu foarte îndepărtate un simplu exercițiu mintal. Îl rog să-și închipuie cum ar arăta azi lumea, nu numai Europa, în cazul în care Churchill, aflat la cârma națiunii britanice în anul 1940, în fața pericolului ca insulele britanice să fie ocupate de hoardele hitleriste, ar fi ridicat mâinile, considerând că inamicul e mult prea puternic pentru a fi oprit, lăsându-se învins, dar în felul acesta salvând mii și mii de concetățeni care ar fi fost omorâți într-un război inegal. Sunt convins că cele de mai sus vor provoca nenumărate îndoieli, iar prima întrebare va fi: ce legătură au toate acestea cu profesia noastră? Pentru că până la urmă suntem cu toții medici, ne ocupăm de pacienții noștri, cei mai mulți dintre noi își fac datoria cu prisosință și cu conștiinciozitate profesională, iar pericolele la care fac aluzie rândurile de mai sus se referă la conducători, la șefi, la cei care sunt responsabili pentru destinele noastre (și indirect ale pacienților noștri), iar pe noi conflictele „de sus” nu ne interesează, pentru că niciunul dintre noi nu le poate influența deznodământul.
    Acest tip de mentalitate nu poate fi ignorat. El reflectă o stare de lucruri, în care individul nu are niciun cuvânt de spus, nu se poate opune deciziilor luate de cei care conduc, prin urmare exemplul lui Churchill nu e valabil. Churchill ținea în mâinile sale destinul Angliei (și până la urmă a întregii omeniri civilizate), dar individul de rând nu are cum să influențeze, cu nimic, cele ce se întâmplă în jurul său. Cunosc prea bine această mentalitate, pentru că am trăit vremuri în care ea era singurul mod care-ți putea asigura supraviețuirea profesională. În acele vremuri, fiecare dintre noi ducea o existență de rob, pentru că era, prin lege, legat de „glie”, neavând nicio posibilitate de a părăsi o atmosferă potrivnică în căutarea uneia mai favorabile. Iar cel care se împotrivea plătea, de cele mai multe ori, un preț serios, uneori catastrofal. Dar acestei mentalități i se opune în primul rând simplul fapt că meseria noastră se încadrează în ceea ce lumea întreagă numește „profesiuni libere”.
    Această definiție nu e întâmplătoare. Noi practicăm o meserie liberă, care permite un înalt grad de independență profesională. Nimeni dintre noi nu mai e legat în mod indestructibil de locul de muncă. În lumea de azi, medicul are dreptul (și de cele mai multe ori posibilitatea) să-și aleagă locul de muncă, în funcție de propriile criterii. Sunt convins că până la acest punct nu mi-am creat printre cititori prea mulți potrivnici.
    Dar, după părerea mea, ideea de libertate și independență profesională mai include un element, cel puțin la fel de important. E vorba de dreptul (datoria?) fiecăruia dintre noi de a se opune unor măsuri și decizii incorecte și chiar periculoase, luate la locul de muncă, și de a încerca o schimbare în bine, fără a da bir cu fugiții.
    Și de data aceasta voi încerca să mă folosesc de exemple din specialitatea mea. Pentru un medic ATI care lucrează într-o sală de operații unde nu există toate aparatele de monitorizare indicate și cerute de literatura de specialitate și de organizațiile profesionale internaționale, soluția cea mai simplă de rezolvare a acestei probleme e căutarea unui alt loc de muncă, care să ofere condițiile minime de securitate pacientului său. Această soluție e simplă, eficace, dar ea ignoră dreptul pacientului lăsat în urmă de a fi tratat conform protocoalelor și ghidurilor în vigoare.
    Alternativa e să te lupți pentru a obține condiții de lucru optime. Unul dintre cei mai onorabili colegi cu care am avut cinstea să lucrez de-a lungul anilor susținea că obligația medicului e de a se lupta pentru binele pacientului său, de o asemenea manieră, ca și cum acesta ar fi singurul pacient în lumea întreagă.
    Nu pot să mă opresc de a lăsa deoparte pentru o clipă modestia (sper să fiu iertat!) și a apela la una dintre cele mai puternice amintiri din cariera mea de medic ATI în Israel. Acum mai bine de patru decenii, la puțin timp după ce deschisesem o nouă secție de terapie intensivă în Haifa, o decizie luată de direcția spitalului a fost închiderea secției din cauza lipsei de personal mediu. În felul acesta, pacienții grav bolnavi urmau să fie transferați la un alt spital din oraș, dar și acolo numărul de paturi era limitat, ceea ce însemna un iminent pericol pentru pacienții ce urmau să se afle în îngrijirea personalului pe care îl conduceam.
    După un usturător eșec în a convinge direcția spitalului de gravitatea situației create, am luat hotărârea de a mă adresa, în secret, presei scrise. Un săptămânal a preluat știrea, postul de radio local așijderea, trei zile mai târziu a urmat o interpelare în parlamentul israelian și după o săptămână secția de terapie intensivă a fost redeschisă și de atunci mii de pacienți beneficiază de această importantă facilitate terapeutică.
    Cu ignoranța celui care nu are nici cele mai elementare cunoștințe legate de modul de existență a păsărilor răpitoare, îmi permit să cred că, atunci când furtuna e prea puternică și când foamea păsării nu e la nivel extrem, instinctul de conservare și experiența acumulată de-a lungul vremii îl vor convinge pe vultur să amâne următorul zbor și să aștepte apariția unor condiții climaterice mai favorabile. Ceea ce înseamnă că lupta împotriva vitregiei sorții își are limitele ei. Inteligența și discernământul, alături de un puternic sentiment uman și, la nevoie, o serioasă doză de curaj, sunt instrumentele care stau la dispoziția fiecărui profesionist în permanenta sa dorință de a-și îndeplini menirea în cele mai bune condiții.