Aproape că s-a încheiat încă un an universitar. Nu doresc să
trag linie și să analizez cele petrecute, pentru că nu pot lista prea multe
aspecte încurajatoare. Nici în privința colegialității între cei din anul doi,
nici între ei și studenții din alți ani, nici între colegii mai mari și
viitorii colegi, nici la nivel instituțional, nici la nivel sistemic. Lipsurile
predomină. Apăsător este că nu se dorește să se înțeleagă cât de necesară este
colegialitatea și nici că lipsa acesteia la un nivel mic se cumulează și se tot
cumulează, iar până la urmă suferă majoritatea. Poate părea „tras de păr“ să
compari aceste aspecte cu cele dintr-o aparent cu totul altă sferă, a hoției și
îmbuibării. Sunt cetățeni care au acumulat, în cei aproape douăzeci și șapte de
ani care au trecut, sume imense, necheltuibile în două, șapte sau o mie de
vieți. Încă nu se înțelege că, dacă baza societății o duce bine, aceasta se va
răsfrânge asupra tuturor, inclusiv a celor bogați sau penibil de bogați. Mare
problemă a societății noastre actuale.
Putem însă să legăm cele de mai sus de ideea rubricii noastre.
Dacă cei bogați ar transmite periodic fonduri prin care să susțină sistemul
medical sau persoane din sistemul medical (în special pe cei tineri, la început
de drum, cu salarii mai mici; dar și pe cei mai în vârstă, aflați acum în prag
de pensie sau pensionați, care și-au dedicat viața îngrijirii pacienților și nu
acumulării de capital), ar face nu doar o faptă bună. Iar faptele bune sunt
extrem de necesare (în special pentru cei care le fac), nu doar în această
perioadă atât de importantă în credință.
Am să mai prezint experiențe pe care studenții români care au
participat la stagii în străinătate mi le-au istorisit. Un astfel de mesaj am
primit de la o studentă care va absolvi curând anul trei. „O să încep cu
perioada în care am participat la practica de vară. Nu știu dacă mai țineți
minte, dar v-am cerut ajutorul pentru a putea obține o adeverință privind
notele mele din primii doi ani, necesară ca un student să fie acceptat în
practica de vară în orașul respectiv. Sincer, a fost una dintre cele mai
frumoase perioade pe care am trăit-o în primii doi ani de studenție. Am învățat
foarte multe lucruri. Deși nu am avut până atunci nicio legătură cu clinica, au
fost și situații în care m-am descurcat; cel mai mult am înțeles cazurile care
au prezentat infecții bacteriene, pentru că dv. ne-ați ajutat mult să le
învățăm. Am avut chiar și momente de încântare când am reușit să explic unei
colege mai mari ceea ce scria în foaia de observație despre o antibiogramă! Am
observat și unele diferențe între sistemele de învățământ; toate cred că o să
mă ajute să aleg sau poate să combin cele observate pentru a reuși să practic
varianta cea mai bună. Mi-a plăcut atât de mult încât am făcut cinci săptămâni
de practică de vară în loc de două, cât primisem acceptul inițial. Ah! Să nu
uit: mi-am adus aminte și de vorbele dv. despre colegialitate. În toate cele
cinci săptămâni, nu m-am considerat deloc o persoană străină printre cei de
acolo. Fie că era vorba de alți studenți, fie de asistentele medicale, de
doctori sau chiar de cei mai mari cu experiență și cu grade mai înalte, toți
s-au purtat cu colegialitate față de mine, chiar dacă eram abia un mic
absolvent de anul doi și mai eram și din altă țară. Mi-au arătat, m-au ajutat
să înțeleg, mi-au explicat cu răbdare și m-au făcut să mă simt ca un viitor
medic.“
Mă bucur atunci când mi se povestește de către un viitor coleg
că nu a uitat ce a învățat în anul doi. Sunt studenți care realizează în anii
mai mari că noțiunile au legătură, că este mai bine să încerce să învețe
„legând materiile“ și nu trecând prin acestea doar pentru că urmează un examen.
Dar mai important este că sunt studenți care înțeleg noțiunea de colegialitate,
o observă atunci când alții se poartă cu ei în acest mod și reacționează
similar față de alți colegi.
În continuare, mi-a povestit și despre anul următor. „Când m-am
întors pentru anul 3, entuziasmul a crescut și s-a menținut și până acum. Anul
al treilea este cel mai frumos de până în acest moment; în sfârșit, simt că a
început viața de medic, chiar dacă acum sunt un fel de mini-medic. Toate
patologiile, semnele și simptomele pe care le evaluăm (dar, uneori, simțim că
sunt aruncate peste noi într-una) și pe care trebuie să le învățăm într-o
perioadă scurtă de timp, am reușit să le învăț utilizând sfaturile pe care ni
le-ați dat în anul doi, iar asta s-a văzut și prin notele mele. Mă bucur pentru
că am reușit ca nota opt să fie cea mai mică notă obținută de mine, dar mai
ales să văd cât de mult am crescut și cât de mult mi-a crescut încrederea în
mine, cu informațiile pe care le-am achiziționat și modul în care învăț acum,
logic, fac conexiuni. Îmi vine să mă întorc în timp și să folosesc aceste
sfaturi pentru mine însămi, încă din anul întâi, sau chiar să încerc să le arăt
și colegilor mei cum se învață corect. Sper ca studenții dv. din anul 2 să
înțeleagă și să vă asculte când o să le explicați acest lucru. E sigur că veți
încerca și cu ei așa cum ați făcut-o cu noi. De la dv. am învățat multe. V-am
spus și o să mai spun încă o dată că nu am găsit și nu cred că o să mai găsesc
un profesor căruia să-i pese atât de mult de noi cât vă pasă dv. Și sper că
viitorii mei colegi mai mici (ca an) să înțeleagă acest lucru și să-l
fructifice, ca să devină studenți mai buni și medici buni.“
Sigur că am continuat să încerc să îi sfătuiesc pe viitorii
colegi. Iar atunci când spun „încerc“, asta nu înseamnă că nu fac tot ceea ce
ține de mine. Din păcate, am senzația că sunt tare puțini cei care aleg să
urmeze sfaturile. Încerc să le deschid ochii și le vorbesc despre modul în care
ar trebui să se pregătească pentru a deveni studenți cât mai buni, medici buni
și oameni pe măsură. De câte ori am ocazia, punctez și importanța
colegialității. De la an la an, îmbunătățesc (sau cel puțin încerc), în urma
experienței din anul precedent, sfaturile oferite. Dacă în afară de colegialitate
s-ar înțelege mai bine și noțiunea de feedback, aș putea face mai mult, pentru
că aș înțelege mai bine ce este util pentru viitorii medici și cum ar putea să
fie ajutați mai spornic.
Mesajul continuă astfel: „Am ținut minte și sfatul primit de la
asistentul nostru de la grupă «să nu așteptăm pe asistentul nostru de la
semiologie și să nu sprijinim pereții, ci să mergem noi singuri să exersăm
împreună la patul pacienților» și chiar așa am făcut împreună cu colegii de
grupă. Am să mai vin la Cercul de microbiologie și în anii viitori, nu doar
pentru a vorbi despre ceea ce am citit sau am văzut legat de infecții
bacteriene, dar și pentru a spune care sunt sfaturile mele pentru colegii mai
mici. Uneori, ei poate cred mai ușor ce le spune cineva care este aproape de
vârsta lor. Vă mulțumesc pentru că vă pasă și că ne vedeți ca fiind colegi în
medicină, așa cum ne-ați spus și ne-ați demonstrat pe tot parcursul anului
trecut“.
Și bune, și mai puțin bune. De o parte, bucuria citirii unui
astfel de mesaj, cu mult mai sincer atunci când nu mai există nicio legătură
prin examinări și note. Dar există și gândurile care apar atunci când observi
că noțiunea de colegialitate nu este aplicată de toți potențialii viitori
colegi. Mă tot gândesc cum să fac ca importanța acesteia să fie mai bine
înțeleasă și, în consecință, aplicată. Orice sfat colegial este binevenit.
