Acasă
Lecții de viață
Prof. dr. Mircea Ioan POPA
luni, 31 iulie 2017
În urmă cu puțin timp, pe parcursul unei zile întregi, canalele
de știri au transmis foarte frecvent date, pe alocuri imprecise, cu privire la
ce s-ar fi petrecut la universitatea noastră. Știrile au fost completate de
imagini filmate, nu toate pe placul celor ce au solicitat filmarea. Spre
exemplu, la prima apariție televizată au fost mai mulți studenți care au spus
că nu cred că faptele relatate ar fi adevărate, au dat exemple pozitive din
experiența proprie, dar au ridicat și o problemă, o altă problemă. Tineri de
20–21 de ani au realizat deja că există știri și știri și sunt deranjați de
modul în care acestea sunt distribuite, sunt deranjați de faptul că cele mai
frecvente știri despre medicină sunt negative, că mass-media nu este aproape
deloc preocupată să transmită și lucrurile pozitive care se întâmplă în
domeniul medical. Ulterior, aproape din oră în oră, pozițiile acestor tineri au
fost eliminate din reportaje, pentru că „nu dădeau bine” (pentru o „știre de
scandal”). Au apărut și poziții revoltate față de lipsa „reacțiilor de
indignare din partea autorităților, organizațiilor studențești, comisiilor și
comitetelor de etică, liderilor de opinie etc.”.
Totul a început cu puțin timp înainte de începerea înscrierilor
pentru examenul de admitere. În urmă cu o vreme, aceleași ecrane se străduiau
să scoată în evidență un coleg în cătușe, uitând să amintească măcar numărul de
operații realizate și numărul pacienților vindecați. Am putea să ne amintim și
de frecventul mesaj transmis cu alte ocazii, privitor la prezumția de
nevinovăție. În conformitate cu art. 21 din Constituție, acest principiu
înseamnă că „nicio persoană nu poate fi considerată vinovată decât dacă
vinovăția sa a fost confirmată în cadrul unui proces judiciar de către o
instanță de judecată”. Acest articol se interpretează cu dublă măsură, după
caz, ceea ce este foarte rău. Îmi aduc aminte și de o perioadă în care lucram
la Ministerul Sănătății și cum se întâmpla ceva ce putea fi transformat într-o
știre negativă eram năpădiți de mass-media. Dar, dacă doream să transmitem
informații pozitive sau informații de utilitate pentru sănătatea publică fie
mass-media nu se prezenta, fie se prezenta la conferința de presă respectivă
însă știrea nu era difuzată. A venit la mine în birou o domnișoară, pe atunci
la început de activitate, acum prezentatoare principală la una dintre
televiziuni. Am întrebat-o direct: „De ce nu transmiteți și mesajele pozitive
pe care le primiți de la noi?”. Mi-a răspuns, confidențial: „Pentru că pe șefii
noștri nu îi interesează acest tip de mesaje”. Mă așteptam să primesc această
replică.
În societatea noastră mult îmbolnăvită în peste 50 de ani de
comunism, dar și în peste 27 de ani de post-comunism, tratarea unui subiect cu
dublă măsură este un lucru rău, dar nu întâmplător. Este un meșteșug regizat
și, atâta vreme cât mulți dintre conaționalii noștri nu realizează aceasta, se
pare că este bine regizat. Răul trebuie vindecat. Cu toții avem nevoie de
această vindecare (poate exagerez, pentru că sunt destui care trăiesc și încă
bine datorită acestuia, din păcate).
Dacă din cele ce am scris până acum s-a înțeles că aș agrea
încălcarea legilor sau protejarea unor colegi care se comportă necorespunzător,
acest lucru este eronat. Dar mă indignează să mi se dea lecții privitor la
faptul că nu mă revolt față de ceva ce încă este acoperit de art. 21 din
Constituție sau chiar de „complicitate” (prin lipsa revoltei față de ceva ce
încă nu este dovedit). Eu pot să primesc lecții de la oricine este capabil să
mi le ofere. Poate fi un țăran care s-a întors extenuat de la câmp, femeia de
serviciu care are ceva de zis, șoferul autobuzului care observă că este ceva în
neregulă, studentul mai mic sau mai mare care are o idee de îmbunătățire a
procesului de învățământ; pot să primesc lecții de la oricine este capabil să
mi le ofere, onest. Nu sunt de acord cu impunerea unor obligații pacienților,
studenților, colegilor de orice grad și consider că așa ceva este intolerabil.
Principial nu sunt de acord cu meditațiile, dar aici este o întreagă istorie.
Am să încep (de ce nu?) cu recenta sesiune de examene, cu perlele pe care le-am
citit în numeroase teze, cu tezele care s-au predat având subiecte de nota
„unu” (fără niciun cuvânt scris); cel puțin teoretic, acești studenți ar fi
avut nevoie de meditații. Dacă ar fi realizat cât sunt de slabi și cât pericol
potențial pot să aducă pentru viitorii lor pacienți.
Și eu și ceilalți colegi suntem gata, an de an, pentru programul
de consultații. Eu m-am prezentat, dar studenții nu. Pentru a veni în
întâmpinarea problemelor lor, am o adresă de e-mail disponibilă pentru oricine
vrea să pună o întrebare. Primesc și răspund la întrebări, petrec zeci sau sute
de ore anual în această activitate „în afara orelor de program”. Studenții mei
știu asta și unii mă întreabă, alții nu. Familia mea știe asta și de regulă mă
mustră spunând că ar trebui să mă ocup de studenți doar la cursuri, lucrări
practice și alte activități oficializate în cadrul anului universitar. Mi s-a
spus și că „decât să îți pierzi atâta vreme cu ei, pentru că lor oricum nu le
pasă ce faci, mai bine învață limba chineză – ți-ar fi mai util”. Dar eu îmi
asum o datorie și mă străduiesc să o îndeplinesc cât pot de bine pentru
viitorii colegi, cu speranța că va fi util pentru viitorii lor pacienți.
Meditații... Aș putea să spun că în perioada pre-1989 numai cine
nu putea nu dădea meditații. Era un fel de tehnică de supraviețuire. Mulți își
doreau să facă asta dar nu erau solicitați. Privind comportamentul
„pro-medidații” (ex. a nu preda tot ce era de predat sau a te purta diferențiat
cu copiii care vin la meditații comparativ cu aceia care nu vin), așa ceva nu ar
trebui să fie tolerat. Se petrecea așa și înainte și se petrece și după 1989,
din păcate. Este îngrozitor! Însă este în același timp atât o boală personală,
cât și o boală a societății, o lipsă a simțului civic, o lipsă a solidarizării
pentru bine, o frică bolnăvicioasă în a reacționa, a spune, a te implica. Nu
sunt foarte mulți cei care ar putea da lecții altora. Atenție la pilda bârnei
din ochiul propriu scotocind după paiul din ochiul altuia!
Am să vorbesc puțin despre necesitatea meditațiilor. Mă pregăteam
pentru examenul de admitere și la un moment dat am decis să nu mai particip la
meditații considerând că am să reduc banii cheltuiți de părinți și mă descurc
singur. Dintre colegii de grupă, unii mă căutau sau îmi dădeau telefon să îmi
spună că nu este bine ce fac și că ar fi bine să mă întorc. Erau adevărați
colegi. Deși părinții lor plăteau pentru orele respective, ei îmi dădeau
caietul de notițe să văd ce li s-a explicat. Câți își mai manifestă
colegialitatea, așa, în zilele noastre? Primeam notițele, le utilizam, dar nu
mergea deloc bine. În două ore petrecute împreună cu profesorul înțelegeam cât
într-o lună de activitate individuală. După vreo șase săptămâni am cedat,
pentru că am realizat că alegerea mea este greșită și nu duce niciunde. Am avut
profesori foarte buni, nu i-am uitat nicio clipă. I-am reîntâlnit după ce am
intrat la medicină, am rămas în relații foarte bune, le port recunoștință și
acum. În mod cert modul în care dânșii m-au învățat atunci m-a ajutat să îi
învăț și eu pe alții. Un prieten în liceu era puțin iritat de asta și când mă
vedea că explic ceva cuiva spunea pe un ton aparte, mustrător „iar îi înveți?”.
Când eram meditat, meditam și eu la rândul meu. Îmi aduc aminte cu melancolie
cum mergeam pe străzile din jurul blocului unde locuiam împreună cu o colegă,
având cu noi cretă albă și desenam pe trotuar formule și reacții chimice sau
rezolvam unele probleme la fizică sau la chimie. Făceam asta cu plăcere și nu
cred că vreunul dintre „meditații mei” a simțit vreodată că l-aș trata cu
superioritate, atunci sau ulterior. Din familie sunt mai mulți mediciniști care
au lucrat doar cu mine. Nu era ușor. Am pornit la drum și în situații în care
li se spunea „nu o să intri niciodată la medicină”, iar prin munca noastră,
adeseori foarte grea, finalul era cel dorit.
Eu, când am intrat la liceu, nici nu știu cum am intrat, pentru
că nu înțelegeam aproape nimic la matematică. Creierul mi s-a luminat puțin cu
vreo trei săptămâni înainte de examen. Cu ajutor! Tata era ferm împotriva
meditațiilor, dar un coleg de-al lui de liceu a insistat până l-a convins să
fie de acord. Nici pe acel profesor nu l-am uitat, așa cum nu am uitat pe
nimeni dintre cei care au avut o influență asupra activității și vieții mele.
Le port, în continuare, recunoștință. Dar în școala generală chiar nu
înțelegeam aproape nimic la matematică sau la fizică. Profesorii nu erau rău
voitori, nu impuneau meditații, chiar păreau că vor să ne învețe, dar ceva nu
funcționa. Când ajungeam acasă și deschideam „Gazeta Matematică”, din care
primeam probleme spre rezolvare, mi se făcea rău, pentru că nu eram în stare să
le fac. Intram într-un cerc vicios din care nu am fost în stare să ies până
când am fost ajutat, în liceu, de profesorul Alger Paul. Dumnezeu să îl
odihnească în pace. Dacă este cineva curios, pot continua istorisirile pe
această temă.
Până atunci, să nu uităm că ar trebui să existe colegialitate și
în medicină și între mediciniști și ne-mediciniști, iar colaborarea cu
celelalte domenii (inclusiv mass-media) rămâne un important deziderat.
