Un politician dezgroapă – nu știm prea bine de unde – un document medico-social despre un adversar al taberei sale. O decizie asupra capacității în muncă pe care e trecut și un diagnostic psihiatric, ceva cu o tulburare de personalitate. Politicianul distribuie documentul (de atunci încolo numit de toată lumea „fișă medicală”) pe o rețea socială, dimpreună cu propriul comentariu voit injurios, cum că adversarul e nebun de legat și iată și hârtia semnată și parafată care o dovedește.
Reacțiile publicului sunt mai ample decât se așteptase politicianul. Prima și cea mai proeminentă reacție: politicianul a încălcat un drept fundamental, cel al confidențialității datelor despre sănătatea unui om. Apoi, uzuala împărțire de tabere, cu unii reacționând la reacție: poate că datele despre sănătatea psihică a unui om, zic ei, ar trebui să nu fie atât de confidențiale, că poate e vorba de un pericol public și ar trebui să știm cu toții. Se dau exemplele obișnuite: copilotul sinucigaș, cazul de la metrou, poate s-ar aminti și crima de la coaforul Perla, dacă memoria opiniei publice n-ar suferi de miopie severă. Toată dezbaterea, deși se vrea una de principiu, e polarizată politic și există o suprapunere între împărțirea pe criterii politice și cea pe criterii „etice” a opiniilor.
Studiind cazul în amănunt, situația se particularizează atât de mult, încât e greu să menții discuția principială. Politicianul are o condamnare penală și o funcție guvernamentală, e cunoscut ca fiind predispus declarațiilor șocante, documentul – acum, din fericire, dispărut și din rețeaua socială, dar nu și de pe cele câteva site-uri de presă – e vechi de peste un deceniu și, zic unii, ar fi plutit liber pe internet de mulți ani, politicianul se scuză, propriul partid e împărțit în privința sa etc. E ușor să compui o schiță caragialesc-grotească din toată întâmplarea. Poate cineva chiar o va face, cândva. Ar fi păcat ca tot teatrul viu, dar absurd, al acestor zile să pice și el victimă miopiei mnestice colective la care mă refeream mai sus.
Dar asta înseamnă să aruncăm în derizoriu și în particular o prețioasă discuție principială. Dincolo de contextul balcanic exploziv, două lucruri grave și demne de analiză s-au întâmplat.
Primul e dezvăluirea unor date personale sensibile. Nu îi voi spune încălcare de confidențialitate, pentru că politicianul nu e medic și nu e legat de vreo clauză de confidențialitate în acest caz. Departe de mine gândul de a-i lua apărarea cumva, dar dacă gestul său e ilegal, atunci ilegal și aflat în desfășurare e și faptul că cel puțin un site pseudo-jurnalistic continuă să afișeze documentul. Acesta nu a devenit dintr-odată de domeniul public și ar trebui să continue să fie protejat chiar și acum.
Adevăratul moment de încălcare a confidențialității e greu de determinat, lista celor care intră în contact cu o decizie de pensionare medicală nu e scurtă și doar o parte din cei de pe ea sunt medici. Dezvăluirea în sine este eșecul unui sistem public de a securiza corespunzător datele confidențiale ale fiecăruia dintre noi.
Să ne imaginăm, într-un experiment de gândire, un criminal care împușcă o victimă. Care este crima lui majoră: omorul în sine sau posesiunea armei? Deși faptul că un om în stare să ucidă poate avea acces la arme e o îngrijorare urgentă, principalul cap de acuzare ar trebui să fie omorul.
Să ne concentrăm exclusiv pe faptul că politicianul a dezvăluit un document sensibil ar însemna să pierdem din vedere esența delictului moral, al actului agresiv. În acest caz, agresiunea e una veche de când lumea și întristător de banală, dar foarte potentă și eficace: insulta și discriminarea pe criterii de sănătate mintală. Consider că aceasta e principala acuză care trebuie adusă politicianului. Cu atât mai mult pentru că este politician de partea guvernanților. Or, aproape nimeni nu pare revoltat de acest lucru sau, dacă cineva se revoltă, o face sub acoperirea celuilalt delict, cel al dezvăluirii. Din contră, mulți comentatori pretind că politicianul însuși are o boală psihică, un fel de „cine zice ăla e”, care nu e decât o altă agresiune ce aduce atingere, de fapt, tuturor oamenilor cu suferințe psihice din jur și o dovadă că riscăm să facem abstracție de esența transgresiunii.
Sigur că și breșa de confidențialitate e gravă, dar pentru mine, ca psihiatru, și pentru noi, ca opinie publică, prima îngrijorare nu rezidă în caracterul și scrupulele politicianului (sau absența lor), ci în precaritatea generală a protecției datelor sensibile despre fiecare dintre noi. În ușurința cu care ele pot ajunge pe mâna personajelor de la care nu putem aștepta nimic bun. În ușurința cu care criminalul înarmat a făcut rost de armă. Acestea sunt lecțiile și întrebările pe care trebuie să le păstrăm dincolo, când vom fi uitat, repede, ca de obicei, toată întâmplarea.
