Pentru
majoritatea oamenilor, o promisiune constituie un motiv pentru a aştepta ceva,
o speranţă reală, lipsită de exagerare. În cazul de faţă, o astfel de
promisiune creează o punte între ştiinţă şi societate: publicul are încredere că
progresul ştiinţific şi cel tehnologic sunt cheia parcurgerii drumului nesigur
către o lume mai bună, în care generaţiile viitoare să ducă o viaţă mai lungă,
mai sănătoasă şi mai fericită.
Promisiunea
a fost făcută acum aproape 400 de ani, odată cu instituţionalizarea ştiinţei
moderne. După ce au descoperit că se puteau folosi de matematică pentru a înţelege
lumea fizică, un mic grup de filosofi naturalişti s-au îndreptat către
empirismul experimental, motivaţi fiind de obiective practice. Iniţiată de
această minoritate, revoluţia ştiinţifică a cuprins Europa şi, mai târziu, s-a
răspândit şi în restul lumii.
În
opera sa, Instauratio Magna, Francis
Bacon, unul dintre cei mai logici susţinători ai ştiinţei moderne, reda o
viziune a unei noi lumi, transformate în urma cercetării sistematice a
fenomenelor naturale. Imitând şi remodelând natura, afirma el, secretele
acesteia aveau să fie dezvăluite – putând fi apoi folosite pentru a îmbunătăţi
vieţile oamenilor. Obiectivul pragmatic al lui Bacon, de a utiliza înţelegerea ştiinţifică
a cauzelor naturale pentru a „întreprinde toate acţiunile posibile“ – ceea ce
acum se numeşte inovaţie – a reprezentat promisiunea iniţială a ştiinţei, făcută
societăţii, şi nucleul Iluminismului.
Deşi
multe dintre promisiunile ştiinţei au fost îndeplinite – în special,
impresionata prelungire a duratei de viaţă a oamenilor şi a timpului liber –
multe altele au rămas doar parţial îndeplinite sau chiar neîndeplinite. Cu
toate acestea, încrederea societăţii în ştiinţă a rămas neştirbită. Deşi
obiectivele specifice s-au schimbat, credinţa comună că o cunoaştere ştiinţifică
transformă vieţile oamenilor – deoarece factorii de natură culturală, educaţională
şi instituţională sunt în acord cu dinamica tehnologică şi industrială – a rămas
la fel de puternică.
Astăzi,
genetica reprezintă principala sursă de promisiuni ştiinţifice. De la
descoperirea, în 1953, a structurii ADN-ului de către James D. Watson şi
Francis Crick, a fost identificată o imensă cantitate de date genetice
disponibile şi au apărut noi forme de organizare ştiinţifică şi noi modalităţi
de lucru. Ca rezultat, genetica a adus ştiinţa în pragul unei noi epoci
iluministe, în care indivizii sunt înţeleşi prin prisma relaţiilor dintre
informaţiile lor genomice unice.
Mişcarea
– cea mai recentă manifestare a căutării neîncetate a progresului omenirii –
aduce cu sine noi provocări pentru relaţia dintre ştiinţă şi societate. În
2001, în momentul inaugurării expoziţiei sale de genetică, conducerea Muzeului
American de Istorie Naturală întreba: „Revoluţia genomică a sosit – sunteţi
pregătiţi pentru ea?“
Fără
îndoială, această revoluţie va conduce la crearea vieţii prin intermediul
biologiei sintetice, o perspectivă care rămâne controversată. În acelaşi timp,
epigenetica (studiul modificărilor moştenibile ale funcţiilor genelor, care
apar odată cu modificarea secvenţei de ADN) a redefinit vechea controversă nature-versus-nurture (calităţile înnăscute
ale unui individ – nativismul – versus experienţele sale personale – empirism
sau behaviorism), scoţând în evidenţă caracterul multidimensional al relaţiei
dintre dezvoltarea biologică şi cea socială. Înţelegerea tot mai profundă a
modificărilor epigenetice transgeneraţionale, fie ele de natură nutriţională
sau neurologică, a oferit noi perspective asupra plasticităţii fenotipului
(caracteristicile observabile ale unui organism) şi a factorilor care l-ar
putea influenţa. Ca urmare, este evident, acum, că stilul de viaţă al
indivizilor nu îi afectează doar pe aceştia.
Aceste
progrese – şi problemele pe care le ridică – subliniază necesitatea reevaluării
rolului ştiinţelor. Un program de cercetare mai bine alcătuit, care să includă ştiinţele
sociale, este crucial pentru ca promisiunea cercetării genetice să fie cu adevărat
în beneficiul tuturor.
De
fapt, o astfel de cercetare este strâns legată de îmbunătăţirea factorilor care
contribuie cel mai mult la bogăţia unei societăţi: sănătatea, educaţia şi
etica. Într-adevăr, o cunoaştere mai profundă a genomicii personale poate da un
nou sens obişnuitului. Printr-o mai bună înţelegere a relaţiilor dintre oameni
– de la impactul pe care l-ar putea avea stilul de viaţă al cuiva asupra sănătăţii
viitoarelor generaţii la distrugătoarele efecte ale inegalităţilor existente şi
la riscul simultan al unei noi diviziuni genetice – s-ar putea crea o societate
mai sănătoasă, mai egalitară.
Însă
punerea în aplicare a acestei viziuni implică justificarea diverselor alegeri făcute
de oameni în cadrul unei societăţi pluraliste. În acest scop, o colaborare a
instituţiilor sociale şi ştiinţifice ar putea contribui la ruperea barierelor
lingvistice şi culturale, asigurându-se că revoluţia genomică sprijină, şi nu
înstrăinează, indivizii, trecând astfel adevăratul test al oricărui progres ştiinţific:
relevanţa pentru viaţa de zi cu zi. Într-o lume caracterizată de multiple
crize, care se suprapun, oamenii au nevoie să vadă, să înţeleagă şi să se
identifice cu ceea ce genetica are de oferit.
Atunci
când a fost întrebat ce anume ar trebui să reprezinte o preocupare permanentă a
omenirii, economistul Amartya Sen a răspuns „tragediile pe care le putem
preîntâmpina, nedreptatea pe care o putem îndrepta“. Aplicarea progreselor ştiinţifice
la prevenirea tragediilor şi înlăturarea nedreptăţii îndeplineşte promisiunea
de bază a ştiinţei. Consolidarea rolului geneticii în lumea reală reprezintă un
pas esenţial în această direcţie.
©Project
Syndicate, 2013. www.project-syndicate.org
Traducere din limba engleză de Sorana Graziella Cornea
|
 Helga
Nowotny este preşedinta Consiliului European de Cercetare şi coautor, alături
de Giuseppe Testa, al cărţii Genele dezvăluite: reinventarea omului în epoca
moleculelor (Naked Genes: Reinventing the Human in the Molecular Age).
|
