Fellowship-ul reprezintă o perioadă de câteva luni până la doi ani în care
un medic lucrează şi învaţă într-o altă clinică (nu cea în care este angajat în
mod obişnuit) un subiect de interes din specialitatea în care este pregătit. Nu
este un schimb de experienţă întrucât, ca fellow, este mai degrabă un învăţăcel
decât egalul colegilor de-acolo. Un asemenea stagiu de pregătire este important
din mai multe perspective. Cel mai important aspect este cel didactic. Mergeţi
în clinica respectivă să învăţaţi şi să faceţi ceva nou sau să perfecţionaţi un
anumit tip de intervenţii pe care le faceţi deja. În plus, puteţi vedea cum
funcţionează un alt sistem de sănătate, de la programarea pacientului pentru
investigaţii, internare, operaţie, îngrijiri postoperatorii, externare,
controale, prevenţie.
Alte beneficii secundare ale parcurgerii unui fellowship sunt viitoare
colaborări ştiinţifice cu echipa din respectiva clinică pentru articole de
specialitate, lucrări, faptul că un fellowship „dă bine la CV”, o altă diplomă
de pus pe peretele cabinetului etc.
Momentul ideal pentru un astfel de stagiu este undeva în ultimul an de
rezidenţiat. Până atunci puteţi acumula destule informaţii generale din
patologia specialităţii voastre şi chiar să căpătaţi experienţă de bază într-un
anumit tip de intervenţii.
Eu am parcurs în anul 4 de rezidenţiat un asemenea fellowship (prin intermediul
Asociaţiei europene de urologie, programul European Urology School Programme)pentru a învăţa mai multe despre chirurgia laparoscopică urologică într-un
centru de excelenţă din Germania. În tot acel timp am ţinut un jurnal online
pentru colegii din ţară, pe care îl puteţi accesa şi voi la www.myclinicalvisit.wordpress.com.În mod ideal, la întoarcerea în clinica voastră după parcurgerea unui
fellowship (în care se presupune că veţi şi face lucruri practice) trebuie să şi
profesaţi ceva, adică să operaţi voi singuri cazuri din patologia respectivă.
Sună naiv, nu? Nu prea se întâmplă. De cele mai multe ori veţi rămâne cu nişte
amintiri plăcute, informaţii legate de sistem şi vă va fi puţin mai clar ce vreţi
să faceţi în viitor. Plus o diplomă, care vă va fi de folos la un moment dat,
cel mai probabil dacă veţi decide să luaţi calea Occidentului.
Spre surprinderea mea, mentalitatea multor rezidenţi vizavi de aceste
fellowship-uri este că nu merită să irosească trei luni plecând în altă ţară,
deşi aceste stagii sunt plătite în general ca o bursă. Desigur, financiar ţi se
acoperă doar nevoile de bază, dar nu trebuie să scoţi din buzunar nimic dacă eşti
atent la cheltuieli – şi până la urmă mergi la muncă, nu la distracţie.
Faptul că pe tinerii rezidenţi nu îi interesează alte sisteme nu e cel mai
rău lucru. Mai grav este că mulţi se tem că, dacă vor pleca trei luni, la
întoarcere îşi vor pierde locul în echipa din care fac parte deja. Medicul cu
care lucrează îşi va găsi un alt rezident care să îl ajute, acela va intra în
operaţii şi, dând dovadă de loialitate, va intra mai des în sală decât
rezidentul plecat. Dar desigur, aceste griji le au doar cei fără „susţinere” în
sistem, altminteri nu s-ar gândi la una ca asta.
Recunosc, am avut şi eu regretele mele la plecare, întrucât timp de trei
luni nu am mai avut contact cu chirurgia endoscopică pentru care am o atracţie
mare. Dar asta e, nu le poţi avea pe toate în viaţă. Şi oricum, dorinţa de a
merge şi de a vedea sistemul german medical a fost prea mare ca să îi pot
rezista. În cele din urmă, alegerea vă aparţine.
Un al doilea fellowship (de numai două săptămâni, dar foarte intens din
punctul de vedere al activităţii) l-am efectuat în Turcia, la clinica în
care lucra un medic pe care l-am cunoscut în timpul stagiului de chirurgie
laparoscopică din Germania. Acolo am efectuat sub supraveghere câteva intervenţii
endoscopice percutanate şi începusem să mă obişnuiesc cu procedura respectivă.
Însă, aşa cum mi-a spus şi el, odată ce termini fellowship-ul şi te întorci în ţară
în clinica în care lucrezi, trebuie să ai deja câteva cazuri pregătite, pentru
a avea o continuitate a activităţii. Acest lucru, din păcate, nu s-a întâmplat.
Tocmai terminasem rezidenţiatul şi perspectivele unui post în sistemul de stat
(şi, implicit, pacienţii aferenţi) erau... De fapt, nu erau.
Cu alte cuvinte, fellowship-urile vă
ajută să vă extindeţi înţelegerea asupra lumii medicale europene şi cel mai
probabil le vor fi de folos celor care se gândesc să îşi mute cariera de medic
într-o ţară din Europa în viitorul apropiat. În România nimeni nu se va
entuziasma la vederea diplomei obţinute. Din contră, există riscul să fii
întrebat discret: „Păi ce mai faci pe la noi, nu voiai să pleci?”. Dar,
insist, pentru acei rezidenţi „fără susţinere” oricum nu contează. Locul
vostru nu va fi aici.
