De ani buni, urmăresc materialele publicate
de Jeffrey Kluger în revista Time, la
care sunt abonat. Citesc revista din anii ‘80 ai secolului trecut, pentru gama
largă de informaţii despre mai tot ce se întâmplă în lume, şi nu mă deranjează
deloc că data care apare pe copertă devansează cu o săptămână apariţia
revistei, pentru că, din lipsă de timp, citesc fiecare număr al revistei cu o săptămână
întârziere. Time nu e deloc imparţial
şi nici nu prezintă întotdeauna ambele faţete ale unui subiect controversat,
dar demult am renunţat să-i aduc critici: mă mulţumesc cu ce citesc şi-mi păstrez
dreptul de a avea propria opinie pe subiectele în care poziţia revistei e
complet opusă celei pe care o am eu.
Am scris această introducere pentru a ajunge
la partea care face subiectul acestor rânduri şi anume splendidul articol al
lui Jeff Kluger, jurnalistul responsabil cu partea ştiinţifică a revistei. De
regulă, un medic nu prea găseşte într-o revistă laică informaţii noi legate de
profesia sa. Dar articolele publicate de Kluger au darul de a pune împreună o
serie de date a căror origine e tocmai presa medicală de specialitate şi nu o
dată dezvolt un sentiment de invidie pentru un laic care posedă capacitatea de
a înţelege noţiuni şi fapte în aparenţă inteligibile numai pentru cei de
meserie. Dar Kluger, care de aproape 20 de ani publică materiale legate de
practica medicală, pare a se descurca uşor în noianul de date legate de o
specialitate medicală sau alta. Nu e intenţia mea de a recomanda articolul acestuia
despre activitatea secţiilor de neonatologie, deşi el cuprinde informaţii pe
cât de corecte, pe atât de interesante. M-am oprit la citatul alăturat pentru că
descrie o faţetă interesantă a ceea ce se întâmplă în secţiile de neonatologie.
Citatul e de fapt concluzia unui întreg
articol care descrie pe larg intensa activitate pentru salvarea vieţilor acelor
copii născuţi înainte de termen, subponderali, cu o homeostazie aproape
inexistentă sau foarte fragilă, şi a căror şansă de supravieţuire e semnificativ
redusă şi depinde în bună măsură nu numai de greutatea cu care nou-născutul şi-a
început viaţa extrauterină, ci şi (sau mai ales) de capacitatea instituţiei
medicale de a face faţă nevoilor imediate ale micului pacient.
Nu voi intra în amănunte legate de
tratamentul acestor pacienţi, care necesită susţinerea completă a funcţiilor
vitale. Intenţia mea e de a provoca în mintea cititorului o discuţie legată de
un alt tip de disproporţie: aceea dintre imensa investiţie de capital uman şi
financiar (amintită de Kluger) şi procentul relativ scăzut de succes total. De multe ori, poate chiar prea
des, rezultatul uriaşelor eforturi făcute pentru menţinerea în viaţă a nou-născutului
subponderal e unul parţial. Cu alte cuvinte, mica făptură umană care supravieţuieşte
rămâne handicapată şi limitată funcţional, motor sau cognitiv.
Spartanii sunt cunoscuţi, printre altele,
pentru modul în care-şi tratau copiii născuţi cu un handicap evident. Imediat
după naştere, mama îşi îmbăia copilul în vin, pentru a testa capacitatea
acestuia de a supravieţui. După această probă, copilul era preluat de Gerousia, consiliul bătrânilor, format
din 60 de bărbaţi mult trecuţi de vârsta tinereţii. Doar membrii acestei
comisii aveau dreptul de a decide cu privire la soarta nou-născutului şi doar
două posibilităţi intrau în discuţie: cei viabili continuau să trăiască, iar
ceilalţi, consideraţi „slabi şi deformaţi“, erau aruncaţi într-o prăpastie a
muntelui Taygetos.
Departe de mine intenţia de a ne reîntoarce
la asemenea obiceiuri barbare. Societatea modernă a evoluat în mod substanţial,
dreptul la viaţă e inalienabil pentru orice individ şi dreptul la tratament e
asigurat oricărui cetăţean. Întrebarea care se pune e cu ce preţ societatea
modernă asigură aceste drepturi şi, mai ales, în ce măsură sunt alocate în mod
judicios şi logic fondurile destinate asistenţei medicale.
Sunt convins că veţi fi de acord cu autorul
acestor rânduri, care vrea doar să atragă atenţia asupra faptului că, şi în
ziua de azi, bugetul alocat îngrijirii medicale e deficitar în fiecare punct de
pe globul pământesc şi că, tocmai de aceea, împărţirea lui trebuie făcută după
un sistem care să permită unui număr cât mai mare de pacienţi accesul la o
îngrijire medicală adecvată.
Din păcate, nu deţin soluţiile pentru atingerea
acestui deziderat major şi etic. Dar sunt convins că în fiecare ţară dilema
distribuţiei bugetului medical devine pe zi ce trece mai pregnantă. Ea
reprezintă o problemă nu numai pentru conducătorii responsabili de bunăstarea
populaţiei, căci nimeni nu poate rămâne indiferent în faţa problemelor majore
ridicate de prioritatea tratamentului medical. Azi e vorba de pacienţii noştri,
mâine poate fi vorba de noi înşine. Azi decizia se referă la un bolnav cu şanse
minore de supravieţuire, mâine poate fi vorba de un membru apropiat al familiei
fiecăruia dintre noi.
Cinicii vor susţine, fără îndoială, că
problema e imposibil de rezolvat, pentru că e vorba de o imensitate de aspecte
etice, profesionale şi economice, şi că de aceea discuţia devine de-a dreptul
sterilă şi inutilă. Nu cunosc însă nicio situaţie care să se fi rezolvat
favorabil prin folosirea strategiei struţului. Negarea existenţei unei situaţii
nu duce niciodată la rezolvarea ei.
În articolul său din Time, Kluger ridică în slăvi activitatea secţiilor de terapie
intensivă neonatală şi, în felul acesta, aruncă o lumină pozitivă meritată
asupra eforturilor făcute pentru a salva vieţi omeneşti. Dar, în acelaşi timp,
autorul american aminteşte uriaşul sacrificiu pe care-l face societatea pentru
a susţine o asemenea activitate.
 „Într-un fel, secţiile de terapie intensivă
neonatologică au o activitate afectată de elemente disproporţionate.E vorba de o armată de specialişti şi un
munte de infrastructură (echipament, medicamente, laboratoare), toate în slujba
unei fiinţe plăpânde, care cântăreşte ceva mai mult de o jumătate de kilogram.
Dar adevărul este că o mulţime de nou-născuţi beneficiază de această intensă
activitate umană.“ (Jeffrey Kluger, Time Magazine, 2014) |
