Întâlnirile
medicilor pensionari oferă privirii un tablou heteroclit: octogenari şi
nonagenarii cocârjaţi sub povara anilor şi necazurilor cotidiene, alături de
mezinii septuagenari, grijulii faţă de vecinii lor de bancă. Pare un lucru
lipsit de logică: la vârsta la care nu ar trebui să aibă vreo grijă, aceştia
apar mai împovăraţi ca niciodată. Pensiile relativ mici, ciclul biologic neiertător,
abandonul total al celor ce ar fi trebuit să le fie alături în momente de cumpănă
apasă din greu. Şi asta, în condiţiile în care în decursul vieţii ei au aplicat
o singură politică: ocrotirea sănătăţii.
Prof.
dr. Iacob Iacobovici, raportorul Comisiei de sănătate, afirma în anul 1940 în
Parlamentul României, referitor la proiectul de Lege pentru organizarea
Colegiului Medicilor, că medicii au dublat durata vieţii oamenilor (la acea
vreme), oferind acestora o sănătate neîntâlnită până atunci, iar prin
activitatea lor din spitale, laboratoare sau biblioteci au obţinut realizări de
seamă în domeniul sănătăţii publice.
În
timpul ministeriatului dr. Ovidiu Brânzan, s-a încheiat un protocol comun al
Ministerului Sănătăţii (MS) cu Asociaţia Medicilor Pensionari din România
(AMPR) care stabilea că medicul pensionar – în baza legitimaţiei doveditoare –
are prioritate la consultaţii, tratamente, investigaţii, internare, obţinerea
de bilete pentru cure balneare şi alte acte medicale. De asemenea, documentul
sublinia şi necesitatea realizării unei case de retragere pentru medicii
pensionari aflaţi în dificultate. Primii conducători ai asociaţiei au plecat însă
dintre noi fără a mai obţine audienţa promisă la MS, pentru rezolvarea acestei
probleme. S-ar fi găsit poate şi modalitatea prin care medicul pensionar să
poată fi util în continuare comunităţii.
Legea
nr. 264, publicată în Monitorul Oficial, nr. 503/2007, introducea, la articolul
411 din Legea nr. 95/2006, o nouă literă (litera h), cu următorul cuprins: „să
beneficieze, în mod gratuit, de asistenţă medicală, medicamente, proteze, începând
cu 1 ianuarie 2008, în condiţiile respectării dispoziţiilor legale privind
plata contribuţiei la asigurările sociale de sănătate atât medicii în
activitate sau pensionari, cât şi soţul sau soţia şi copiii aflaţi în întreţinerea
acestora“. Această lege însă – organică de altfel –, nu a fost niciodată
aplicată.
Multe
personalităţi medicale au adus faima ţării şi au primit aprecieri în lumea întreagă.
Ele nu sunt însă amintite şi omagiate, pe canalele de televiziune, neavând
aceeaşi popularitate ca unele persoane obscure, considerate „publice“, ale căror
aventuri fascinează telespectatorii! De acordarea unor eventuale distincţii
celor merituoşi nici nu poate fi vorba, încercările noastre fiind pasate de la
o instituţie la alta.
Colegiul
Medicilor din Municipiul Bucureşti acordă anual, începând cu 2012, distincţii
celor mai prestigioşi medici pensionari care au activat în unităţile sanitare
din Bucureşti. Până în prezent, asemenea distincţii au fost acordate unui număr
de 107 medici pensionari, care au activat în diverse domenii medicale.
Din
păcate, medicii cu funcţii importante până la data pensionării, apreciaţi şi
adulaţi până în acel moment, devin deodată insignifianţi şi sunt cu totul daţi
uitării, deşi ar putea fi măcar consultaţi ţinând cont de experienţa lor
profesională, didactică şi managerială. Li s-ar putea asigura chiar şi
participarea fără taxe la congrese, consfătuiri, manifestări ştiinţifice, ţinând
cont de faptul că majoritatea lor sunt sponsorizate.
Multe
ţări din jurul nostru acordă facilităţi pensionarilor în privinţa transportului
în comun, vizite la muzee, spectacole, concerte, biblioteci, excursii gratuite şi
multe altele. Ar putea fi o sursă de inspiraţie şi pentru noi, fiind în aceeaşi
familie europeană. Participarea unor reprezentanţi ai ministerelor Muncii, Sănătăţii
şi ai Casei de Pensii, CNAS, Primăriei Generale la lucrările Consiliului
Naţional al Pensionarilor din România, instituţie recunoscută şi la Bruxelles,
singura abilitată să ne reprezinte, care prin discuţiile purtate să determine
ameliorarea situaţiei de multe ori deplorabilă a pensionarilor.
Existenţa
şi demnitatea medicilor pensionari şi în general a tuturor pensionarilor nu pot
fi menţinute numai prin urări cinice de „bine şi sănătate“. E timpul să fim
auziţi, măcar acum. Ignorarea trecutului, istoriei, valorilor recunoscute, nu
va duce decât la adâncirea neantului. Trebuie să stabilim odată poziţia în care
ne aflăm. Fără acest reper nu vom şti încotro să ne îndreptăm.
