Acum mai mulţi ani, pe vremea când salariul
de rezident de-abia dacă acoperea covrigul zilnic, îmi rotunjeam chenzinele
traducând. Făceam traduceri mai ales medicale, tehnice, dar apogeul carierei
mele de traducător a fost romanul „Viata unui bărbat necunoscut“, al lui Andrei
Makine. Atunci am înţeles şi cât de superficial citim cărţile. Citim cum trăim,
patinând pe gheţuri subţiri, fără să ne pese ce e dedesubt. O carte bună se
citeşte cu creionul în mână, mereu săpând după sucul preţios al înţelesului,
sau, dacă nu, recitind, recitind mereu. Dar nimeni nu are timp pentru asta.
Romanul lui Makine a fost singura carte pe care am citit-o în felul ăsta, în adâncime,
şi nici măcar n-am ales-o eu, mi-a fost repartizată de o editură. Dar mi-a rămas
aproape, în deceniul ce-a urmat. Este povestea unui om care a reuşit să-şi
construiască o viaţă paralelă şi în contracurentul istoriei. De la asediul
Sankt Petersburgului, trecând prin război, prin stalinism, prin tot ce a urmat
până la capitalismul contemporan, eroul romanului îşi clădeşte un trai anonim
dar important şi bogat, din care lipsesc, probabil, doar liniştea şi fericirea
– există o limită a ceea ce poţi construi sub un Stalin sau sub focul inamic,
dar nu sensul şi dragostea. Un trai bun.
N-am reuşit să-mi dau seama nici azi dacă
mesajul cărţii este unul optimist sau extrem de trist. Este optimist, pentru că
e o demonstraţie (sau doar o speculaţie) a posibilităţii evadării de sub jugul
istoric, desigur, în smerenie, anonimat şi îndurând suferinţă din plin (eroul
moare bătrân într-un azil şi nimeni nu-i mai ştie numele), sau foarte
deprimant, pentru că istoria însăşi se dovedeşte irelevantă şi aparenta
libertate de astăzi nu e în niciun fel mai eficace, mai bună pentru tot ce e
bun, decât persecuţia stalinistă sau foametea asediului.
Mi-aduc aminte de copilăria din vremea lui
Ceauşescu. Era întuneric, frig şi foame, dar niciodată Crăciunurile nu au fost
mai frumoase. Era mai multă lumină în bradul nostru împodobit secret decât în
explozia publicitară care alungă azi noaptea bucureşteană. Şi, oricât de
groaznice erau vremurile, teama nu era niciodată coşmar, pentru că avea un
nume. Oricărui rău care ni se întâmpla puteam să-i zicem „Ceauşescu“ şi asta era liniştitor, chiar dacă într-un
mod iluzoriu şi fals. Ce nume vom da astăzi urâţeniei din noi? Pe cine să dăm
vina pentru ciudata psihopatie a vieţilor noastre în anul Domnului 2014?
Desigur, am putea să dăm vina pe clasa
politică. Numai că politicenii, istoria noastră recentă, sunt fără precedent de
irelevanţi. Frunzăresc ştirile dimineaţa, la cafea, şi citesc deliruri
paranoide fără absolut nicio legătură cu suferinţele şi nevoile noastre.
Aproape că mi-e dor de minciunile electorale de altădată, măcar alea erau
promisiuni care se adresau unor dureri reale, chiar dacă nu erau onorate. Nicio
promisiune zilele astea, doar fantasme aproape neinteligibile. E ca şi cum un întreg
strat al conştiinţei publice s-a destructurat şi îmbolnăvit de psihoză. Aşa că
eu unul nu mai sper, de exemplu, la o reformă coerentă în domeniul sanitar. Nimănui
nu pare să-i pese. Nu mai cred în buna credinţă şi bunăvoinţa clasei politice şi
nu ştiu dacă am crezut vreodată. Dacă e să cred în ceva, e în strădania omului
smerit şi anonim, în viaţa bărbatului necunoscut din romanul lui Makine. În
schimbarea intimă şi secretă din minţile individuale. În medicul care face gărzi
mult peste limita siguranţei personale, fără să fie plătit, pentru că n-are
cine să le facă, chiar dacă numele lui nu apare pe nicio carte academică sau
decoraţie oficială, pentru că nu e timp de aşa ceva. În medicul de la ţară, dacă
o mai exista vreunul. În cei care îşi construiesc fericirea şi lucrarea
singuri, piatră cu piatră, din materiale solide, nu din fantasme şi
advertising. În lumina secretă a bradului împodobit. În oamenii care se descurcă
să-şi facă rost de citostatice atunci când statul şi ministerul sănătăţii dau
din umeri. În altruiştii inexplicabili care îi sprijină. În bunicii care îşi
duc copiii la plimbare în parc. În familiştii care îşi plătesc conştiincios
ratele şi taxele. Acolo e singura speranţă. În democraţia tainică în care fapte
măreţe sau mărunte atârnă mult mai greu decât voturile. Pentru că niciodată, în
istoria contemporană, nu vom avea prilejul să îi votăm pe oamenii ăştia. Pentru
că politicenii noştri, dacă nu sunt psihopaţi, sunt irelevanţi.
Însă nici speranţa asta nu e aşa de simplă.
Pe Ceauşescu puteam să-l izolăm ca pe o anomalie străină. Ceauşescu şi clasa
lui nu reprezentau pe nimeni. Or, politicienii actuali, din păcate, sunt foarte
reprezentativi. Ei aproape că nu există de sine stătători. Fiecare e însă suma
aspiraţiilor noastre meschine. Fiecare păcat de-ale lor (plagiat, corupţie,
secrete de tot felul, alegeţi dumneavoastră!) este imaginea fidelă a unui viciu larg răspândit printre noi şi pentru
care nu mai avem pe cine să dăm vina. Tristul adevăr e că, dacă deschidem
televizorul, riscăm să ne vedem în oglindă. Aşa că speranţa schimbării intime
există doar cu condiţia următoarei disjuncţii, neexclusive: fie cei puţini îi
salvează pe cei mulţi, fie cei puţini nu sunt deloc puţini, pur şi simplu nu ştim
de ei. Şi poate o să-i ştim într-o zi.
