Acum mai mulți ani, pe când mă plimbam – turist anodin – pe străzile
Parisului, am dat peste un bărbat căzut de-a curmezișului drumului. Ca de obicei
în asemenea situații orășenești, restul trecătorilor mergeau grăbiți, fără să acorde
atenție obstacolului mai mult decât trebuia ca să îl ocolească. Întrucât eram la
doi pași, literalmente, de Hôtel-Dieu, unul dintre cele mai vechi spitale din lume,
am intrat pur și simplu la camera de gardă și am cerut ajutor. Și ajutorul a venit
prompt, constând într-o echipă: medic, asistent, ditamai trusa într-un rucsac în
spate. M-au însoțit, pe jos, cei doi pași înapoi către omul căzut, fără ezitare.
Dar nu fără bombăneli. Firește, doctorița franțuzoaică nu era încântată că fusese
mobilizată. Spera, mi-a spus, să nu o fi deranjat pentru vreun „clodo“, un boschetar
adică, sau „alcoolo“, un bețivan.
Mi-am adus aminte de episod citind despre omul care a zăcut în fața
Spitalului Universitar timp de circa trei săptămâni, înainte ca o persoană să îl
observe și să îl ducă să moară civilizat într-un pat de spital. Nu e nici prima,
nici ultima moarte de felul ăsta. Mereu e câte o asemenea persoană pe acolo, zăcând
în mizerie pe vreo bancă sau pe peluză. Nu se știe ce îi atrage acolo, dacă e speranța
că vor primi pomană de la aparținători cu sufletul înmuiat sau cea că vor primi
ajutor, spitalul fiind, etimologic vorbind, adăpostul celor căzuți în nenorocire.
Din declarațiile directorului spitalului, preluate de presă, aflăm că există un
soi de imposibilitate procedurală pentru personal de a prelua direct pe cineva care
agonizează în curtea spitalului. Trebuie să aștepți să cheme cineva Salvarea. Vedeți
dumneavoastră, și când mori sunt niște proceduri de respectat, nu decedezi ca în
codru. Sau ca la Paris. Numai în codru te mănâncă corbii fără trimitere în cvadruplu
exemplar declarată la Casă, numai la Paris te iau doctorii de pe stradă, iac-așa,
fără aprobare.
Dar mai aflăm ceva semnificativ din declarațiile domnului director:
că omul avea ciroză etilică. E important de știut. De obicei, pacienții beneficiază
de confidențialitate, deci, dacă aveți ciroză de alte cauze, puteți să vă duceți
la spital liniștiți, nu o să afle lumea din presă diagnosticul. Nici măcar dacă
muriți pe acolo, cel puțin așa zice legea (numărul 46, articolul 21). Dar dacă ciroza
dumneavoastră e etilică, v-ați făcut-o cu mâna dumneavoastră, sunteți în întregime
vinovat, ați decăzut din statutul de om și nu mai beneficiați de nicio lege. Lucru
care se vede și din aspectul dumneavoastră general de boschetar plin de noroi. Dacă
cineva se mai revolta până adineauri aflând că ați zăcut un număr de zile chiar
în fața spitalului, se va răzgândi aflând că vi se trage de la alcool. La urma urmelor,
până și doctorița de la Paris, care, probabil forțată de codul penal francez și
de ceea ce putea să pățească pentru non-assistance à personne en danger,
m-a lăsat să înțeleg că alcoolicul fără domiciliu căzut pe jos nu trebuie neapărat
ajutat și că, de fapt, dacă ești căzut pe jos, sunt șanse mari să fii un alcoolic
fără domiciliu.
Dacă într-o zi, voi cădea, și cu o cădere suntem toți datori, sper
să nu fie pe stradă. Indiferent de distanța față de spital. Pentru că o cădere pe
stradă nu e doar una fizică, gravitațională. E o cădere socială. O cădere din statut,
din privilegii, din drepturi fundamentale. O cădere pe stradă e, așadar, indecentă.
Oamenii civilizați au bunul simț să cadă la ei în casă – în baie, de exemplu, alunecând
într-o băltoacă.
În încheiere, aș vrea să notez că, atât în Franța, cât și în România,
lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate constituie infracțiune
(articolul 203 din Codul Penal), indiferent dacă ești sau nu medic. Din, să zicem,
mia de persoane care s-au perindat pe lângă anonimul în agonie din curtea SUUB,
unul singur s-a oprit și a acordat ajutor. Și, deși medicii sunt țapii ispășitori
ideali, toți cei nouă sute nouăzeci și nouă de trecători au partea lor de responsabilitate.
Legală. Moralmente, cu cât mai mulți oameni trec pe lângă tine când ești căzut,
cu atât picătura lor de responsabilitate e mai mică, mai pierdută în oceanul rutinei
noastre zilnice. Și fiecare are propria lui cădere de care trebuie să se ocupe.