L-am savurat pe Tudor Muşatescu în tinereţea
mea şi nu mai puţin l-am apreciat în anii din urmă, când, prin bunăvoinţa unor
prieteni, am căpătat câteva discuri conţinând, printre altele, celebrele sale
piese „Titanic vals“ şi „Visul unei nopţi de iarnă“. Am admirat întotdeauna
umorul său şi modul în care a ştiut să creioneze societatea în care trăia.
Faptul că am ales unul din citatele sale nu e o întâmplare. Mă aflu la masa de
scris în dimineaţa în care au loc alegerile parlamentare în Israel şi mă întreb
dacă vreun candidat de aici ar avea curajul să ceară publicului să nu fie ales
– aşa cum se întâmplă în piesa bine-cunoscută a lui Muşatescu – şi în felul
acesta să-şi asigure succesul.
Dar citatul alăturat mă duce cu gândul spre
acea entitate socio-medicală numită ipohondrie. Conotaţia se impune. Un
termometru nu e un element neglijabil, mai ales atunci când în casă sunt şi
copii mici, susceptibili la nenumărate boli infecţioase şi la care febra poate
fi primul simptom al oricărei maladii. Dar termometrul din citatul lui Muşatescu
e doar reprezentantul unei întregi serii de aparate medicale care fac parte din
arsenalul obligatoriu al ipohondrului, cum ar fi aparatul de tensiune, glucometrul
etc.
Îmi închipui că viaţa unui ipohondru nu e
deloc simplă. Nu ai cum să iubeşti o viaţă care îţi poate juca feste în orice
moment. Optimismul absolut necesar bucuriei oferite de viaţă nu se împacă defel
cu permanenta teroare a ceea ce ar putea să se întâmple dintr-o clipă în alta.
Nu-mi iese din minte scena ipohondrului dintr-un film al lui Woody Allen, în
care eroul sare într-un picior ieşind din cabinetul medicului după ce a aflat
vestea cea bună, că e perfect sănătos, dar, după o clipă, se opreşte şi se
întreabă: „Sănătos, dar până când?!“.
Ca medici, mai toţi am trecut prin acea fază
în pregătirea profesională în care, studenţi fiind, ne-am „descoperit“ aproape
zilnic noi maladii, diagnosticate pe baza unor aşa-zise simptome ce existau
doar în tratate şi în imaginaţia noastă, influenţată de ceea ce învăţasem cu o
zi sau cu o săptămână în urmă. Trebuie să recunosc (şi sper că nu vorbesc numai
în nume personal), temerile unei boli neaşteptate se reîntorc în evoluţia
medicului aflat la o vârstă înaintată, ajuns demult la concluzia (perfect
justificată) că senescenţa e acompaniată de prea multe ori de maladii care
devin cu atât mai frecvente cu cât „subiectul“ avansează în vârstă. O tuse seacă
e un motiv să te gândeşti la o tumoră pulmonară, iar o schimbare a rutinei
digestive îţi îndreaptă involuntar gândul spre o tumoră de colon. O sângerare
nazală întâmplătoare se „aşază“ prea bine cu pericolul unui limfom şi un moment
de ameţeală te duce imediat la gândul că ceva nu e în ordine cu (cel puţin!)
una din carotidele tale. Prea cunoscutul epitaf de pe mormântul ipohondrului –
„V-am spus doar că sunt foarte bolnav!“ – se potriveşte, din păcate de multe
ori, medicului aflat în suferinţă dar neluat în seamă de colegi, pentru simplul
motiv că, prin definiţie, medicul e tămăduitor şi nu bolnav. De parcă
cizmarului nu i se permite să umble desculţ.
Oare ce predomină în felul în care individul
e preocupat obsesiv şi continuu de starea sănătăţii sale: gândul sau senzaţia?
Oare poate fenomenul de ipohondrie exista în absenţa unor aşa-zise semne
clinice, cum ar fi o întâmplătoare balonare postprandială sau o cefalee după
ingerarea unei anumite cantităţi de vin de calitate inferioară? Oare ipohondria
poate apărea la un individ care a asistat la declinul sănătăţii unui membru al
familiei sau al unui prieten apropiat şi a rămas marcat de tragedia la care a
fost martor? Oricum, frica patologică de boală nu oferă individului multe
motive de fericire în viaţă şi, în acelaşi timp, reprezintă o corvoadă şi o
povară financiară pentru societate.
În lumea civilizată, sistemul de asigurare
medicală poate fi exploatat în direcţii nefireşti şi inutile. Un examen complet
include de multe ori efectuarea unor investigaţii pe cât de complicate, pe atât
de scumpe. Individul căruia i se indică o tomografie computerizată doar pentru
a infirma o bănuială existentă în mintea sa nu consumă doar timp şi bani, dar
de multe ori ia locul unui alt pacient, care prezintă o situaţie ce necesită
absolut şi rapid o asemenea investigaţie. Se adaugă, desigur, şi dorinţa
medicului de a se acoperi din punct de vedere medico-legal: e de ajuns ca un
singur individ dintr-o mie de ipohondri să fie într-adevăr bolnav, dar neluat
în seamă, ca un lung şi chinuitor proces judiciar să perturbe serios viaţa
medicului în cauză.
Un lucru este însă clar: existenţa
termometrului în casa omului este o necesitate şi o realitate! Doar umorul lui
Muşatescu şi tendinţa celui care semnează mai jos de a exagera maniere cu totul
acceptabile sunt vinovate de încercarea de a denigra un obiect inocent şi
extrem de folositor.
|
 „Am iubit viaţa până mi-am cumpărat primul
termometru.“ (Tudor Muşatescu,
1903–1970)
|
