Când am început să lucrez în
policlinică, valul de anxietate pe care l-am avut de înfruntat m-a
luat prin surprindere. Nimic din rezidențiat nu mă pregătise
pentru asta. Tulburările anxietății nu ajung la spitalul de
psihiatrie. Viceversa, cu toate racilele lui instituționale,
spitalul de psihiatrie nu generează anxietate: din contră, pentru
obișnuiții lui, e singurul loc sigur, o versiune sărăcită dar
bine controlată a realității, unde totul e ritmic și inexorabil
și toate zilele sunt la fel. Mă întâlneam din an în paște cu
câte un atac de panică la camera de gardă, fără să știu pe
atunci că marea majoritate a acestora se duceau la cealaltă gardă,
la urgențele generale, unde însă nu era nimeni de ajutor.
Policlinica e
însă în mijlocul cartierului, în sânul vieții reale, al
comunității. De șapte ani, anxietatea îmi bate la ușă și se
reflectă în toți pereții cabinetului. Anxietatea pacienților
mei: atacurile de panică, agorafobia, anxietatea generalizată,
teama obsesivă de boală, de moarte, de întunericul dinăuntrul
epidermei, de sfârșitul lumii, de prognoza meteo. Anxietatea mea:
teama e foarte contagioasă și nu produce imunitate. Nopțile
nedormite de groaza faptului că, odată ieșiți pe ușa
cabinetului, pacienții nu mergeau în niciun salon, ci înapoi în
sălbăticie, unde mașinile te calcă, unde balcoanele și
ferestrele de la etajul zece te atrag magnetic, unde instinctele hâde
își exercită drepturile constituționale și merg la vot și
șeruiesc pe facebook știri false, unde toate știrile sunt
adevărate. Anxietatea comună: cum că nici eu nu contez, că nu e
de găsit niciun ajutor, nicăieri. În cine să ai încredere?
Un articol din
New York Times zice că, dacă generația X, a anilor ’90, era
generația Prozac, cea Y, a prezentului, e generația Xanax. Că
anxietatea e sângele nostru pulsând prin organele vitale ale
omenirii, în ritmul dirijat de Donald Trump, de credite și de
apocalipsă. S-ar putea, dar nu e nimic generațional în asta. Văd
anxietatea zi de zi și la orice vârstă. Toți avem sistem limbic,
toți suntem capabil de anxietate. Eram capabili încă din
paleolitic și din anxietate și ură s-a ridicat Homo
sapiens
și a căsăpit toți ceilalți Homo și probabil și toată
megafauna, cel puțin așa ne zice Yuval Noah Harari în volumul de
succes „Sapiens”, „carte recomandată de Barak Obama, Bill
Gates și Mark Zuckerberg”, cum zice reclama. Eram încă de atunci
atât de anxioși încât eram în stare să nu dormim noaptea și
hăituiam mamuții, care, în schimb, trebuiau să doarmă și picau
de epuizare în gropile noastre cu țepușe. Anxietatea ne ține
treji și azi, dar mamuții zilelor noastre nu se mai lasă ușor
hăituiți, ba din contră, se hrănesc din teama, ura și oboseala
noastră. Anxietatea e adevăratul inconștient colectiv și nu e
nimic magic la el, nimic de trecut într-o carte roșie plină de
desene halucinante. Jung ar fi tare dezamăgit. El a prins o eră a
fantasmelor străvechi, a mandalelor, a metempsihozei. O eră în
care, cum am citit deunăzi într-o carte de Maurice Maeterlinck,
sufletele se treziseră din letargia lor și complotau la o revoluție
comună. Pasămite, au adormit la loc și, în schimb, avem
anxietatea asta a noastră, care ne posedă precum demonul cafelei,
ne face să umblăm cu ochii larg deschiși în miez de noapte prin
casă gândindu-ne cât de urâți suntem de fapt. Asta a fost
succesiunea culturală a ultimelor două decenii: mai întâi
depresia generației X, apoi epidemia de narcisism (etapa pe care NY
Times a sărit-o în mod convenabil), apoi revelația faptului căs-ar
putea
să nu fim buni, frumoși, generoși și minunați în general. Și
nici măcar nemuritori. Nu era nemurirea dreptul nostru cel mai
elementar, zicea Eliade? Nu ni s-a promis încă din burta mamii
tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte? Ce e cu
ridurile astea? Ce e fluturarea asta ciudată din piept?
Harari zice că,
în circa un secol, Homo
sapiens,
așa cum îl știm, va dispărea. Îți produce anxietate ideea asta,
cititorule?
Între timp, sunt la cabinet. Azi voi
asculta în jur de șapte oameni (în medie) care suferă de
tulburări de anxietate. Pentru șase dintre ei, voi prescrie
tratament, ca să poată să iasă din casă, să meargă la
serviciu, să-și ducă copiii la școală, să își plătească
rata la bancă. Cinci din ei vor fi bine. Anxietatea nu va dispărea
de tot, nici nu e de dorit să o extirpăm din noi. Dar se vor
întoarce la normă, vor fi funcționali. Al șaselea mă va ține
treaz. Pentru fiecare dintre ei, poate zece alții nu primesc niciun
ajutor. Și ei și noi vom țese coșmarurile noastre individuale și
unele mai mari, colective. Ele dau sens trăirii noastre. Ce ne-am
face fără ele? Îndrăznim măcar să ne imaginăm?
