Cum suntem încă în perioada în care mulți dintre colegii din
ultimul an de facultate continuă să aibă emoții legate de examenul de licență,
redau în cele ce urmează o parte dintr-un mesaj primit de curând. De multe ori
feedbackul te întărește să continui (cum poate funcționa ceva, orice, în lipsa
lui?).
Iată mica istorisire: „Vreau să vă spun că mi-a plăcut foarte
mult articolul dv. despre lucrarea de licență. Involuntar, îmi amintesc
povestea mea. Băiat serios și consecvent, am luat titlul lucrării de licență la
[...], după ce am făcut în anul cinci stagiul respectiv. Îmi plăcea și
specialitatea în sine, dar și medicul cu care ar urma să lucrez. Totul bine și
frumos, doar că, odată ce s-a încheiat practica de vară, timp în care comunicam
zilnic cu acel medic, s-a rupt și comunicarea. Apeluri ratate, mailuri
nerăspunse. Înțeleg că poate exista o doză de «stat pe la uși», dar, dacă este
ceva ce urăsc, este să pierd timpul. M-a durut sufletul când am citit despre
studenta din articolul dv. care nu a putut finaliza lucrarea de licență pe
medicină de laborator în timp util.
Lipsa aceasta de comunicare m-a determinat să mă orientez către
pasiunea mea, într-un alt domeniu, chirurgical. Am beneficiat de comunicare și
susținere din partea medicului respectiv, mai ales la partea de statistică, în
care sunt «analfabet medical». Ca un mic amuzament, la prezentarea lucrării,
îmi amintesc că aveam emoții atât de mari încât, la finalul prezentării, am
mulțumit și m-am dus glonț pe scaun, fără să mai dau ocazia comisiei să
adreseze câteva întrebări, așa cum este normal.
Concluzia: comunicarea cu coordonatorul lucrării este
esențială, aș spune chiar mai importantă decât pasiunea pentru subiectul
lucrării de licență. Ca student (cu bun simț și serios), să simți că există o
persoană care te tratează cu înțelegere și te încurajează valorează enorm, îți
dă energie și motivație pentru zile întregi, chiar dacă respectivul medic scapă
doar un «Hai, că o să iasă bine, o să vezi, apucă-te de treabă și ne auzim pe mail
când ai întrebări»“.
Am citit, m-am gândit, sunt de acord. Cuvintele actualului coleg
mi-au mers la suflet. Da, așa ar trebui să fie; da, comunicarea este esențială
și reprezintă o dovadă de colegialitate.
În săptămâna care a trecut i-am putut admira pe cei doi
absolvenți care ne-au însoțit în periplul căutării pacienților cu hidatidoză în
satele românești, în cadrul proiectului HERACLES. Mi-am adus aminte cum îi
priveam împreună cu soția mea și cu toți ceilalți colegi, cum ne bucuram de
entuziasmul lor într-o perioadă când alții poate că stăteau și învățau, dar ei
preferau să fie „în mijlocul evenimentelor“ și nu doar atât. Cu entuziasm! Au
venit cu mașina personală, pe care o încărcau până la refuz de fiecare dată.
Erau peste tot, ajutau oriunde simțeau că este nevoie. Se urcau la volan pentru
a duce pacienții dintr-un loc în altul (au fost zile în care echipa se
împărțea, lucra în sate diferite și era necesar ca pacienții să fie
transportați pentru recoltarea de sânge, repetarea ecografiei și înregistrarea
imaginii pe calculator). De fiecare dată, tinerii noștri colegi erau atenți și
aduceau tot la început și strângeau tot la finalul zilei. Făceau „bară de
protecție“ în fața agresorilor, parcă erau într-o echipă de rugby. Sunt imagini
pe care doar pe teren le poți simți. Au fost momente în care sătenii se
înghesuiau peste puteri, când se apropiau de măsuța la care fetele înregistrau
și încercau să dea explicații pentru un consimțământ informat în mijlocul unui
„puhoi“. Au fost chiar și momente în care a fost necesară intervenția poliției
locale.
Tinerii au dat dovadă de respect pentru noi și munca noastră,
ceea ce ne-a întărit, deși noi ne gândeam la ei întâi ca la niște copii ce ar
trebui protejați. În deplasarea noastră, am fost însoțiți de mai mulți copii
(din aproape toți anii de facultate) și nu aș dori ca vreunul să se considere
mai prejos; toți au fost admirabili, adevărați colegi, însă acum, la momentul
încheierii nu doar a anului universitar, ci a unui întreg ciclu, am ales să
amintesc colegii absolvenți. I-am admirat și la prezentarea lucrării de
licență. Nu doar eu, ci patru dintre colegii mai mari am ales ca, în acea
dimineață, să fim alături de ei (deși probabil că nu sunt prea multe exemple în
acest sens, în toată universitatea). Ei prezentau, iar între auditori (și
susținători) se aflau colegii din timpul deplasărilor HERACLES.
Acesta este un exemplu de colegialitate. Nu trebuie să fim mari
sau mici, ca vârstă, ca funcție, ca poziție în societate. Putem fi colegi.
Putem rupe barierele și putem uita că există diferențe pentru că, de fapt, nu
există. Într-o societate în care am aplica ceea ce s-a spus și s-a demonstrat
că este bun, colegialitatea ar ajunge să primeze, iar rezultatele ar deveni
vizibile și de folos pentru toți, chiar și pentru cei care se gândesc mai ales
(sau doar) la persoana proprie. De aproape trei decade, mă îngrozesc văzând că
oamenii nu realizează că, atunci când fac un lucru bun și frumos, acesta se
întoarce înspre ei în același mod; iar dacă procedează dimpotrivă, întrețin un
cerc vicios care nu se poate rupe mai apoi fără efort. Profesionalismul,
știința, cunoașterea, credința, colegialitatea s-ar putea îmbina atât de frumos
în misiunea medicală!
Poate că felul în care sunt în prezent unii doctori tineri (dar
nu numai) este rezultatul direct al felului în care s-au purtat cu ei
profesorii, asistenții, colegii de-a lungul facultății și rezidențiatului. Nu
cred că „vina“ este justificată: un student bun, un om bun ignoră majoritatea
răutăților cu care se întâlnește, încearcă să le schimbe, iar dacă nu reușește,
nu le lasă să îl afecteze până la schimbarea propriului caracter. Ideea de a
face altora mai departe „ce mi-au făcut alții mie“ este o dovadă de lipsă
profundă de colegialitate, de umanitate. Sper ca studenții mei să crească și să
nu urmeze niciun exemplu negativ întâlnit în pregătirea lor. Pentru aceasta
este nevoie de crearea unei rețele de oameni „altfel“, dornici să facă
lucrurile cum trebuie.
Clasica remarcă „nu putem noi schimba sistemul deja denaturat“
trebuie să dispară. Dacă nici tinerii nu pot să schimbe sistemul, cine să o mai
facă? Nouă, celor mai mari și cu experiență mai multă, ne revine datoria
de a-i îndruma și de a le forma setul de valori necesar pentru reușită. Nu
trebuie să ne purtăm cu ei de parcă le-am dori să treacă prin aceleași greutăți
prin care am trecut și noi. Deseori este frustrant când unii tineri îi tratează
cu desconsiderație pe cei care doresc să îi ajute, însă nu trebuie să
generalizăm, nici să deznădăjduim, ci să lucrăm mai departe cu cei receptivi.
Puțin câte puțin, cu fiecare om câștigat de partea binelui, sistemul poate fi
schimbat.
