Orice bruscare a sistemului sanitar generează
nelinişte şi furtuni sociale. De aceea, ideea ministrului sănătăţii de a aborda
reforma sănătăţii pas cu pas, prin parcurgerea întregului evantai de argumente,
este o atitudine înţeleaptă. Descartes a propus metoda, valabilă oricând şi în
orice domeniu, ca atunci când o problemă ne depăşeşte prin complexitate, să o
defalcăm pe segmente, să rezolvăm segmentele bucată cu bucată şi apoi să le
asamblăm, obţinând rezolvarea globală.
Complexitatea sistemului sanitar este
dublată de implicarea factorilor subiectivi, umani. De aceea, regulile rigide
nu pot genera decât efecte adverse. Să luăm regula vizitei în spital doar după
ora 15: ea poate dăuna calităţii actului medical în anumite specialităţi. În
psihiatrie, informaţiile pe care membrii familiei ori alţi cunoscuţi le pot
oferi despre bolnav sunt la fel de importante ca acelea obţinute prin
examinarea bolnavului. Ne trebuie deci orare diferite, care să-i împiedice pe medici
să întâlnească familia pacientului lor? În funcţie de specificul fiecărei secţii,
este bine ca regulile să fie flexibile.
La fel de rigidă este norma temporală de
prescriere a reţetei electronice. Pentru unele specialităţi, obligativitatea
prescrierii a doar două-patru reţete într-o oră devine o catastrofă miniaturală
pentru bolnavi, a căror majoritate riscă să rămână fără prescripţie. Practic,
birocraţia inflexibilă ajunge să anuleze dreptul constituţional la sănătate:
dreptul la reţetă este al bolnavului, nu al medicului, bolnavul este cel
asigurat.
Stabilirea criteriilor conform cărora un
bolnav sau un stadiu al bolii necesită intervenţia unui medic este obligatorie.
Aceste criterii trebuie stabilite de specialişti împreună cu medicii de
familie, pentru fiecare specialitate în parte. O clară şi corectă circulaţie a
bolnavului între modulele organizatorice sanitare, în funcţie de stadiul bolii,
este tot atât de importantă ca şi ghidurile ori protocoalele terapeutice. S-ar
rezolva astfel şi problema priorităţii specifice, în cazul unui bolnav cu două
sau mai multe comorbidităţi care pot fi amândouă urgenţe – de exemplu, starea
infecţioasă dublată de agitaţie psihomotorie. Astfel de norme ar face imposibilă
plimbarea bolnavilor între spitale, plimbări periculoase pentru pacienţi şi
atât de penibile încât au ajuns temă cinematografică. Ar corecta ceea ce a
uitat dr. Raed Arafat, care a modernizat căruţa dar a neglijat esenţa: actul
medical.
Legea sănătăţii va trebui armonizată şi cu
alte norme. Legea învăţământului, în forma actualizată, permite profesorilor
universitari să rămână activi şi după 65 de ani. Legea sănătăţii prevede ca după
65 de ani nimeni să nu mai poată ocupa o funcţie în sistemul sanitar. Se poate
ajunge astfel ca un profesor universitar să-i fie subordonat asistentului său.
Ar fi hilar. O societate care nu are clarificată ierarhia decizională sfârşeşte
în haos.
Discuţia
cu potenţial pătimaş privind finanţarea din bani publici a spitalelor private
evidenţiază aceeaşi ceaţă groasă în privinţa conceptelor organizatorice
sanitare. Este evident că societatea românească s-a stratificat deja în funcţie
de venituri. Pretenţiile, inclusiv cele sanitare, sunt diferite şi ele pot fi
satisfăcute doar prin asigurări de sănătate pe niveluri diferite de contribuţie.
Este necesară o asigurare obligatorie prin lege, care să permită colectarea de
bani într-un fond naţional de solidaritate socială. Cu aceşti bani vor putea fi
asistaţi medical bolnavii suferind de psihoze, alte boli care anulează discernământul,
tuberculoză, epidemii infecţioase (boli periculoase social) şi se va putea
acoperi un pachet de servicii minime pentru toate bolile. El trebuie să aibă la
bază un sistem de spitale publice în care se pot asigura toate aceste servicii,
inclusiv pentru cei cu bani mulţi. Cei cu venituri mai mari se vor asigura
voluntar, în funcţie de pretenţii, putându-se trata în spitale private, de alt
nivel şi cu alte încasări financiare. Asigurarea obligatorie ar alimenta
spitalele publice, cele care vor oferi pachetul minim de servicii medicale şi
tratarea bolilor periculoase social. Aici s-ar putea adresa toată lumea, săraci
şi bogaţi deopotrivă. Iar sloganul-capcană „banul merge după bolnav“ ar fi
respectat. Cei ce doresc mai mult vor putea apela la asigurări suplimentare
pentru orice nivel de confort şi competenţă pretind şi îşi permit. Dar este
strict necesară o asigurare, obligatorie prin lege, a tuturor, pentru
constituirea unui fond naţional, ai cărui bani să asigure funcţionarea
spitalelor publice.
Dincolo de
acestea, orice iniţiativă privată este necesară şi de dorit. 
