Cei care au scris şi vorbit public despre
academicianul ieşean Vasile Răşcanu
(1885–1980), după 1989, au ales discursul elogios, subiectiv ori preluând clişee
ale epocii trecute, fie din comoditate, fie din necunoaşterea unor file din
trecutul său social-politic şi chiar din teama de a nu fi consideraţi
demolatori de mituri, deoarece Vasile Răşcanu a fost şi rămâne (încă) un
personaj de legendă.
A dorit să fie tovarăş într-o lume a
boierilor şi a sfârşit prin a poza în boier într-o lume a tovarăşilor. „Pălărie
neagră – roata carului, lavalieră înfoiată, tot neagră, haine negre – iarna şi
albe – vara (singura schimbare a ţinutei), şi un fel de baston aducând a (...)
electoral noduros, dar părând în mâna lui de răzeş zdravăn un nevinovat beţişor,
aşa era reprezentat de caricaturiştii epocii ieşene interbelice profesorul
Vasile Răşcanu. Şi – slavă cerului nu era zi în care să nu-i apară prin ziare
chipul, mai totdeauna sub titluri incitante, bătăioase, revanşarde. Pentru noi,
gazetarii acelor vremuri, profesorul, eforul de la Spiridonie, parlamentarul,
academicianul etc. Vasile Răşcanu era mană cerească, chiar dacă treaba ieşea cu
scandal. Însă, dacă ştiai să-l provoci, aveai ce recolta, după cum, dacă-şi
punea el ceva în gând, nu se putea să nu se facă, indiferent de se afla la
(...) putere sau în opoziţie.“ (Aurel Leon, „Umbre“, vol. V, 1986).
De-a
lungul timpului, Vasile Răşcanu a devenit posesor al unor coduri de
comportament care i-au asigurat succesul. Mulţi l-au considerat un factor de
redresare a multor probleme ale Facultăţii sau Spiridoniei. În anii instaurării
noului regim, se spune că şi-a apărat colegii din universitate, pe unii chiar
reuşind să-i elibereze din detenţie. „Luminatul şi neînfricatul V. Răşcanu“,
cum îl descria o fostă colaboratoare, sfătuia cadrele didactice să adere la
PMR, motivând acest îndemn cu ideea „ca posturile să rămână în mâna competenţilor
şi Şcoala de medicină ieşeană să-şi urmeze, chiar în condiţii nefaste,
ascensiunea“. Chiar dacă această propunere de a se înscrie în PMR era
conjuncturală (!?), ca mişcare de salvare a elitelor, totuşi s-a dovedit că a
avut loc o internalizare a valorilor şi normelor comuniste, cu toate că, iniţial,
comunismul fusese „de ocazie“. Colaborările simulate cu regimul au devenit adevărate
pactizări cu acesta, care a recompensat adeziunea, chiar şi formală.
Fostul
său student, Adrian Aldea, profesor de chirurgie toracică, îl evocă astfel pe
V. Răşcanu în cartea sa „Medicinist în târgul Ieşilor“: „Faptul că îl ajutase
material pe Gheorghiu-Dej în perioada ilegalităţii, îl făcuse să-şi păstreze o
poziţie solidă în Institut, precum şi vila de la Breazu, din dealul Copoului,
chiar în anii cei mai crunţi ai terorii staliniste. În anii studenţiei noastre,
în care manierele bolşevice erau la modă în toate domeniile, profesorul Răşcanu
îşi păstrase manierele dumisale de «boier de stânga». Intra semeţ, îmbrăcat în
costumul negru, cu nelipsita-i lavalieră bogată la gât, şi se îndrepta
majestuos către catedra din mijlocul amfiteatrului de fiziologie, cu foile
volante ale cursului sub braţ, le punea pe catedră, se aşeza apoi pe scaun şi
striga cu voce tunătoare spre o uşă laterală: «Mă, să vină servitorii să şteargă
tabla!» Se povestea chiar că, uneori când era nervos, nu ezita să le tragă câte
un baston pe spinare laboranţilor şi oamenilor de serviciu“.
Dincolo de
toate acestea, imaginea profesorului Vasile Răşcanu a lucrat şi continuă să
lucreze prereflexiv. De aceea, se impune o cercetare a activităţii sale conform
documentelor, o analiză a lucrărilor ştiinţifice, eliminând componenta
subiectivă şi abordând un tip de discuţie relaxată, chiar în cazul unor aspecte
mai umbroase ale personalităţii, dar neignorând judecata în contextul epocii.