Gheorghe Cuciureanu, ce-şi avea obârşia
în Botoşani, după studii clasice la Budapesta, a urmat medicina, studiind la Heidelberg
şi München, unde, la 14 februarie 1837, a obţinut titlul de doctor în medicină şi
chirurgie, cu teza „De infanticido ac de variis vitae infantis post partum
argumentis“. Întors în ţară, la Iaşi, oferă consultaţii gratuite, fiind
apreciat de mitropolitului Veniamin Costachi şi de Comitetul Sănătăţii, încât
primeşte, la 12 noiembrie 1840, din partea Epitropiei Învăţăturilor Publice din
principatul Moldovei, mulţumiri pentru „ostenelile ce a arătat cu tractarisirea
tinerilor bolnavi“ şi „pentru asemenea filantropică faptă“. Este numit medic la
spitalul „Sf. Spiridon“ din Iaşi (Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale,
Fond Epitropia Generală a Casei Spitalelor „Sf. Spiridon“ Iaşi, dos. 120, pp. 31, 34). Spirit creator şi bun organizator,
dr. Gh. Cuciureanu se ve implica în organizarea spitalului ieşean, iar în anul
1841 porneşte într-o călătorie ştiinţifică, de aproape jumătate de an, „pentru
a cunoaşte situaţia spitalelor celor mai bine organizate din Europa“.
„Descrierea celor mai însemnate spitaluri din Germania, Englitera şi Franţia,
spre introducerea planului pentru urzirea unui spital central la Iaşi“ (Institutul Albinei, Iaşi, 1842), este
lucrarea pe care o publică la întoarcerea în ţară. Conform planurilor pe care
le întocmise, spitalul ar fi avut în componenţă secţiile Interne, Chirurgie,
Contagioase, Dermatologie şi Maternitate, cu o capacitate de 400 de paturi, cu
saloane ce ar fi găzduit de la cinci până la zece bolnavi. În final, construcţia
spitalului a fost amânată, din motive financiare.
Numit
membru în Divanul Ad-hoc al Moldovei, în 1858, Gheorghe Cuciureanu a deţinut,
pentru o vreme, funcţia de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, iar
în primăvara anului 1860 a fost, temporar, ministru al Lucrărilor Publice. În
anul 1848 a publicat, la Institutul Albinei din Iaşi, „Povăţuiri pentru cetăţenii Moldovei la întâmplare de holeră“.
În
octombrie 1860, Alexandru Ioan Cuza a decretat înfiinţarea primei universităţi
din Principatele Unite la Iaşi, care să aibă în componenţă facultăţile
filozofică, juridică, teologică şi medicală. Pentru deschiderea Facultăţii de
Medicină, Consiliul Academic al Universităţii ieşene a hotărât, conform art. 5
din statut, invitarea a şapte doctori în medicină pentru a ocupa una din catedrele facultăţii.
Trei din cei şapte doctori au declinat propunerea – Aristides Bendella,
Diamandopolu Christodulo şi Gheorghe Cuciureanu (DJIAN, Fond Universitatea „Al.
I. Cuza“. Rectorat, dos. 3/1860, p. 5). Dr. Cuciureanu a răspuns: „Sunt pătruns,
domnilor, de înalta onoare ce binevoiţi a-mi face prin propunerea de a primi o
catedră în Facultatea de Medicină, dar precât chemarea aceasta este pentru mine
foarte onorabilă, precât ştiu să o apreciez, pre atât mai mult trebuie să iau
în privire că în curs de 23 de ani de când sunt medic practic, ştiinţele
medicale au propăşit cu repejune, că eu, preocupat de îndatoririle mele
practice, în izolare de centrul progresului, cercat adese şi de suferinţe trupeşti,
n-am putut ţine pasu cu dezvoltarea ce au dobândit teoria în ţările luminate şi
că în poziţiunea mea actuală, n-am nici liniştea, nici curajul de a mă apuca
exclusiv cu studiile necesare ca să pot răspunde cu demnitate unei chemări atât
de importante. Pentru aceea, cu toată dorinţa ce am simţit în tot timpul, de a
îmbrăţişa orice ocaziune spre a-mi îndeplini datoriile mele sacre către patrie,
de câte ori era de prevăzut cel mai mic succes pentru dânsa, cu toată recunoştinţa
ce vă port, domnilor, pentru încrederea cu care binevoiţi a mă onora Domnia
Voastră, vă mărturisesc, domnilor, că, cu cea mai adâncă mâhniciune trebuie să
declin de a primi această ofertă, care-mi este pre atât de onorabilă, precât şi
dureroasă“ (DJIAN, Col. Documente, P. 553/176, p. 1–2). C. Romanescu, în cartea
„Un secol de învăţământ medical superior la Iaşi. Facultatea de Medicină
(1879–1948)“, scrie: „Cel mai evident adversar al viitoarei facultăţi a fost
doctorul Cuciureanu a cărui influenţă era încă foarte mare“ (p. 24). Mihai Liţu
îl consideră „o personalitate controversată“ (titlul medalionului pe care i-l
dedică în vol. „Ctitorii prestigiului“) – „doctorul Gh. Cuciureanu este invitat
să ocupe una din catedrele Facultăţii de Medicină. În mod inexplicabil, medicul ieşean îşi
declină orice competenţă în această direcţie. Ulterior, în calitate de Ministru
la Departamentul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Moldova, va descuraja
toate iniţiativele întreprinse pentru organizarea Facultăţii de Medicină în
cadrul Universităţii din Iaşi“ (p. 28). Rămâne pentru istoricii medicinii să
dumirească, atât cât de va putea, în viitor, aceste controverse. Amintim aici şi
de tulburările produse în interiorul Societăţii de Medici şi Naturalişti, unde,
o parte din membri, „în frunte cu D-rii Cuciureanu şi Ilasciuc, provoacă
oarecari neînţelegeri şi ajung într-un timp la animozităţi, denunţări şi
reclamaţiuni […]“ (Societatea Medico-Naturalistă şi Muzeul Istorico-Natural din
Iaşi. 1830–1919. Documente, scripte şi amintiri culese şi comentate de N. A. Bogdan, Iaşi, 1919).
Se retrage şi de la conducerea Societăţii de
Medici şi Naturalişti din Iaşi, dorind „să fie despovărat de onorabila funcţie
de preşedinte şi de îndatorirea de membru efectiv, cu care au binevoit
societatea a-l onora“ (DJIAN, Fond Societatea de Medici şi Naturalişti, dos.
14, p. 19). În 1884
a fost preşedinte de onoare al Congresului Medicilor din
România, desfăşurat la Iaşi, membru al Societăţii Ştiinţifice a ducatului
Nassau, Institutului Africii din Paris, Societăţii Zoologico-botanice din Viena
şi al Academiei Române.
A trecut în eternitate la 8 ianuarie 1886,
în casa sa din Iaşi, aşa cum este consemnat în documentele Stării civile a oraşului
Iaşi, decedaţi, dos. 1/1886, p. 17, act nr. 31 de la Direcţia Judeţeană a
Arhivelor Statului Iaşi şi nu cum este consemnat în lucrarea „125 de ani de învăţământ
medical superior la Iaşi. Ctitorii prestigiului“ (ed. Eugen Târcoveanu,
Constantin Romanescu, Mihai Liţu, Ed. „Gr. T. Popa“, UMF Iaşi, 2004) ori în
Wikipedia: 10/22 ianuarie 1886.
A lăsat, prin
testament, Societăţii de Medici şi Naturalişti, cărţile sale „de medicină şi ştiinţe,
conţinând vreo 110 opuri, în mai multe volume“.
