Consider logic, de bun-simţ „profesional“ ca această „judecată“ a unei stări de malpraxis să o facă un expert în anestezie sau în specialitatea respectivă, numai aşa putem vedea şi aprecia clar lucrurile!
Ca medic anestezist, care şi-a desfăşurat activitatea şi şi-a consolidat pregătirea profesională numai în mediul spitalicesc pot spune că ce se întâmplă acum în multe clinici private (sub aspectul acordării anesteziei) reprezintă din start premisa unor frecvente (chiar foarte, foarte frecvente) posibile situaţii de malpraxis.
Cine este răspunzător de funcţionarea acestei activităţi fără asistent de anestezie, fără aparat de anestezie sau cu aparat de anestezie „de ochii unora“, nefuncţional sau fără sursă de oxigen?!
De ce nu-i iubim şi respectăm pe pacienţii noştri aşa cum am dori să fim iubiţi şi respectaţi noi atunci când devenim pacienţi? De ce nu vrem ca profesionalismul, exigenţa profesională, conştiinţa actului medical apropiat de Dumnezeire să fie mereu înaintea „ochiului interior“? De ce se dau avize de funcţionare acestor clinici fără o analiză judicioasă a procedurilor care se intenţionează a fi efectuate (analiza făcută prin ştiinţa şi conştiinţa medicului anestezist?). Şi o banală anestezie locală poate fi fatală, ca şi orice alt tip de anestezie, chiar pe cele mai experimentate mâini!
Dorinţa de acumulare materială ucide conştiinţa sau poate „sărăcia“ îl determină, îl „constrânge“ pe medic să practice în cele mai „suburbane“ şi periculoase condiţii, fără să poată realiza că pericolul este bipolar şi din ecuaţia medic–pacient este posibil să nu supravieţuiască nimeni, unul moral, celălalt fizic.
Ce urmează nu se vrea o justificare, este doar o altă încărcătură morală pe care ar trebui să o perceapă „cineva“, a paşilor medicului către „starea“ de apostolat. Sunt şi ei oameni, au nevoile oamenilor, în plus au mare nevoie de timp pentru că perfecţionarea cere studiu permanent, conferinţe, congrese, cărţi de specialitate, competenţe, supraspecializări, siguranţă materială. Oare îşi pune cineva întrebările cum, cu ce, când să realizeze aceste lucruri medicii-apostoli, medicii care prin misiunea lor trebuie să ofere totul la orice oră din zi şi din noapte, uitând de copiii lor, de părinţii lor bătrâni, de ei înşişi şi de sănătatea lor, de timpul lor care se scurge ireversibil (fugit ireparabile tempus)? Cine stă să gândească, să înţeleagă, să aprecieze această viaţă unică, irepetabilă şi care reprezintă o scurgere continuă în moarte, doar şi ei sunt oameni?!