Mâna
a trezit admirația omului încă din cele mai vechi timpuri. Stau mărturie
nenumăratele mâini pictate pe pereții grotelor din epoca preistorică, cea mai
veche datând cu 37.000 de ani în urmă. Mâna i-a impresionat pe medici, aceștia,
începând cu Hipocrate, descoperindu-i și descriindu-i treptat organizarea
morfologică și funcțiile complexe. Ansamblul trăsăturilor fizice ale mâinii fac
din ea „un organ din cele mai originale, unul din cele mai diferențiate ca
forme superioare ale vieții”, cum remarca Henri Focillon (citat de Isabelle
Letourneau), iar alți gânditori au subliniat rolul mâinii ca organ activ în
perfecționarea omului.
De
la mâna din picturile rupestre la zeii indieni cu mâini multiple, la mâna
Hamsa, protectoare împotriva răului în Mesopotamia și în culturile orientale
moderne, mâinii i-au fost atribuite multe puteri naturale și spirituale de-a
lungul secolelor. Filosofii, sociologii, antropologii, istoricii, psihologii,
medicii au elaborat diferite definiții ale acestui, în primul rând, organ
anatomic.
Diverse
definiții
Nu
am intenționat să facem o analiză cuprinzătoare a demersului istoric de
elaborare a diferitelor definiții ale mâinii, unele extrem de simple și
insuficiente. Este totuși interesant să menționăm definiția din dicționarul
explicativ al limbii române, care descrie mâna ca „membru superior al corpului
omenesc, de la umăr până la vârful degetelor, în special partea de la
extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete”. Ce este
interesant de subliniat în această definiție este prezența cuvintelor „corpului
omenesc”, sugerând unicitatea mâinii ca organ la om. În dicționarul medical
(1997, traducere după ediția franceză din 1996), mâna este prezentată ca
„segment distal al membrului superior care continuă încheietura mâinii și se
termină prin cele cinci degete; i se disting o față palmară și o față dorsală;
palma prezintă ridicături rotunjite de partea cubitală, eminența hipotenară,
iar de partea radială – eminența tenară”. Dicționarul medical din 1970 nu definește
în niciun fel mâna, dar enumeră 17 semne și sindroame ce implică mâna în
diferite stări patologice. Într-un dicționar Littré (Paris, 1964), mâna este
definită ca fiind parte a corpului uman de apucare și de tact, deci, în
definiție i se recunosc cele două funcții principale – de execuție (apucare) și
de informare (tactil). În Mic dicționar medical (Valeriu Rusu, 1983), la
cuvântul mână scrie: „porțiune terminală a brațului, scheletul său fiind
format din corp, metacarp și falange; mâna exercită numeroase și fine mișcări;
se modifică în unele situații patologice”.
Revenind
la definiția mâinii ca organ unic uman, ceea ce o face unică este prezența
policelui complet opozabil. Acest fenomen, al rotației policelui în jurul
propriei axe longitudinale este permis de articulația carpo-metacarpiană. Deși
unele primate au o formă similară a membrelor superioare, majoritatea nu
prezintă decât police parțial opozabil. Dacă privim omul preistoric, se poate
argumenta că primul om considerat complet diferențiat de primate, homo
habilis, este și primul care folosește unelte primitive. Se pare, deci, că
funcționalitatea mâinilor și capacitatea de a folosi unelte sunt unele din
principalele caracteristici care diferențiază omul de celelalte primate (M.
Haeusler, 2004). Homo habilis este asociat cu o creștere în volum a
creierului – semn al evoluției către omul de azi. Deși cercetările arheologice
arată că specia era mai apropiată de primate ca morfologie și anatomie, este
clasificat în familia hominizilor și nu în cea a australopitecilor, datorită
capacității de a-și crea unelte (Schrenk et al., 2007). Deși acest argument a
fost controversat de-a lungul istoriei, un lucru este cert: crearea și
folosirea uneltelor pentru a facilita diverse activități a fost un moment central
în evoluția umană.
Boli
și sindroame
Eliberarea
mâinii în poziția bipedă a omului va antrena eliberarea gurii, care, nemaifiind
solicitată pentru atac, pentru apărarea corpului sau pentru apucarea și
transportul alimentelor, „gura va avea satisfacția să servească la vorbire”,
cum constata Grigore de Nyssa (citat de Michaela Marzano, 1968). Multe secole
mai târziu, paleontologi și filosofi aveau să redescopere și să aprobe această
constatare.
Să
precizăm că, pentru anatomiști, mâna este partea terminală a membrului
superior. Ea începe de la încheietura mâinii și se împarte în două regiuni:
mâna propriu-zisă și degetele. Dar tot ei au văzut și văd mult mai mult în
acest organ periferic de informare și execuție care „ține organic de organul
central de execuție, decizie și coordonare care este creierul, ambele
exteriorizând de fapt, o realitate funcțională unitară și indivizibilă”. Am
citat aici formularea unui medic, scrisă cu mulți ani în urmă, despre „Mâna ca
prelungire a creierului” („Viața medicală” nr. 8, 1977). Autorul, dr. Arcadie
Percek, argumentează că toate acele calități de mare finețe, de mișcări
nuanțate și determinări ale mâinii au la bază sinergismul funcțional a nu mai
puțin de 27 de oase care intră în alcătuirea mâinii: 14 falange care intră în
alcătuirea degetelor propriu-zise, cinci metacarpiene care alcătuiesc scheletul
palmar, opt oscioare care constituie rădăcina palmei. „Toate cele opt oscioare,
cu denumiri dintre cele mai stranii (os scaphoideum, os lunatum, os triquetrum,
os pisiforme, os trapezium, os trapezoideum, os capitatum, os hematum),
descărnate și examinate cu luare aminte, ne apar aidoma unor veritabile
diamante, măiestrit șlefuite. Toate cele 27 de oscioare ale mâinii sunt puse în
mișcare de mușchi, și aceștia deosebit de numeroși (patru sunt numai la degetul
mic, de exemplu), în timp ce nenumărate filete nervoase, nenumărate vene și
artere asigură circulația impulsurilor nervoase, ca și a combustibilului
tisular. Mâna își lasă amprentele sale, asemenea unui autentic sigiliu al
speței, pe toate realitățile lumii, pe toate formele muncii umane. Ea este
capabilă de extraordinare plasticități și metamorfoze. Este capabilă, la drept
vorbind, de orice performanță” (A. Percek).
În
dicționarele medicale sunt enumerate nu mai puțin de 17 boli și sindroame care
afectează grav mâna și dau, cu o anume caracteristică, mâna drept nume al bolii
sau sindromului respectiv; cităm dintre acestea: „mână în baionetă”, aspect
caracteristic în hemiplagia infantilă; „mâna balanță”, ale cărei mișcări sunt
imposibile din cauza unei laxități ligamentare deosebite; „mâna de mamoș”,
aspect particular întâlnit în tetanos; „mâna în gheară” în grifă; „mâna
indicatoare” în paralizia nervului median; „mâna strâmbă radială” consecutivă
unor malformații ale radiusului; „mâna acromegalică” (în acromegalie); „mâna
suculentă” aspect particular în siringomielie (semn descris de Gheorghe
Marinescu); „mâna cubitală” aspect particular observat în paralizia nervului
cubital; „mâna de maimuță”, urmare a atrofiei mușchilor eminenței tenare; „mâna
în gât de lebădă” (la ridicarea antebrațului mâna cade în jos realizând un
aspect de gât de lebădă), aspect caracteristic în leziunile nervului radial
ș.a.
Mâna
și identitatea
Urmele
lăsate de degete pe o anumită suprafață au fost considerate din cele mai vechi
timpuri ca „pecete personală”. Impresiunea degetului (sau a mâinii) avea
valoare probatorie încă din Antichitate în multe state și imperii, precum cel
asiro-babilonian, în China, India, Japonia ș.a. Urmele lăsate de formațiunile
papilare pe un obiect cu suprafață netedă – amprentele digitale – atent
studiate în ultimele secole au dus la constatarea că aceste impresiuni sunt
caracteristice pentru fiecare subiect, diferă de la individ la individ datorită
desenului papilar digital, care este strict individual. Cel care a reținut și
studiat sistematic acest fenomen a fost fiziologul și antropologul englez
Francis Galton (1822–1911), care a imaginat un sistem de identificare a
individului, fundamentat și perfecționat de antropologul croato-argentinian
Juan Vucetich (1858–1925) pe baza studierii amprentelor digitale. Așa s-a
constituit dactiloscopia (din gr. daktylos – deget și skopia –
examinare), metodă de identificare a persoanelor, folosită în antropologie,
medicină legală și criminalistică, bazându-se pe analiza caracteristicilor
lăsate pe obiecte de urmele reliefului papilar (amprente digitale). În 1892,
s-a reușit prima identificare pozitivă a unui criminal cu ajutorul metodei
dactiloscopice.
Relieful
papilar se formează înainte de naștere (din a șasea săptămână a fătului) și
provine din interiorul pielii. Acest relief este alcătuit din creste și șanțuri
care formează așa-numitele desene papilare. Ele sunt specifice pielii corpului
omenesc și sunt cunoscute sub denumirea de dermatoglife. Nu se pot schimba
niciodată, chiar dacă degetele suferă arsuri sau răniri. Odată ce noul strat de
piele se regenerează, amprentele care se formează își păstrează forma inițială.
Este un semn de identificare pentru fiecare individ. Cercetătorii nu au putut
explica până acum, suficient de convingător, la ce folosește corpului uman
această unicitate sau de ce acestea sunt dispuse în vârtejuri eliptice. Dar tot
ei au folosit-o pentru identificarea individului. O amplă descriere a
dactiloscopiei ca metodă de identificare a individului este cuprinsă în
Tratatul de medicină legală al profesorului Mina Minovici (București, 1930). El
considera dactiloscopia ca mijloc primar de maximă certitudine în identificarea
agresorilor recidiviști. „Amprentele digitale și apoi grupele de sânge au jucat
un rol esențial în identificările de persoane” (din studiul „Medicina legală și
criminalistică: repere istoriografice”, de V. Beliș, O. Buda și H. Rață, 2016).
Cu
ajutorul unor tehnologii recente, studiul amprentelor poate dezvălui detalii
despre sexul, modul de viață, alimentele și băuturile consumate etc. Foarte
probabil că puterea viitoare a științei va descoperi noi elemente de
identificare în dermatoglife. Telefoanele inteligente folosesc amprentele
digitale ca metodă de identificare sigură a posesorului („cod de deblocare”);
de asemenea, actele de identitate biometrice folosesc amprentele ca precauție
împotriva furtului de identitate.
Limbajul
nonverbal
În
introducerea la tratatul său de grafologie, Andrei Athanasiu explică pe larg
relația creier–mână, în acest proces uman – scrisul. Scrisul este un proces de
comunicare folosind litere și simboluri, care complementează limbajul verbal,
constând în mișcări automatizate ale brațului, mâinii și degetelor. Trebuie considerat
o gesticulație specială, o mimică a mâinii, de mare finețe și precizie. De la
hieroglife și scrierea cuneiformă până în zilele noastre, scrisul a fost nu
numai o artă unică a fiecărui individ, dar și o expresie a societății și
culturii, definind grupuri. Putem considera (afirmă Andrei Athanasiu) că
scrierea este un seismograf care înregistrează, printr-o serie de mișcări
automatizate ale brațului, mâinii, degetelor, dinamica personalității noastre,
iar grafologia este o disciplină care se ocupă cu raportul între scriere și
autorul ei, între care se intercalează mișcarea grafică. Dintre toate
activitățile, scrisul lasă mâinii cea mai puțină libertate, dar este cea mai
complexă, căci fixează limbajul.
Grafologii
analizează trăsăturile cele mai fine ale scrisului, forma și dimensiunea
literelor, legătura dintre acestea și semnificația lor psihologică. Se remarcă
diferite forme și tendințe ale scrisului: apăsat, colțuros, oval, energic,
caligrafic, scriere rotunjită, complicată, simplificată, scriere seacă,
ornată, bizară sau artificială, scriere tipografică, deghizată și multe
altele care ar ajuta la cunoașterea persoanei în contextul evaluării făcute.
Primele dovezi ale unei analize sistematice ale scrisului vin de la Camilo
Baldi (1622). Lucrarea în care se stabilesc primele reguli ale grafologiei este
cea a abatelui J. H. Michon (1801–1881), „Système de Graphologie – Métode
pratique”.
Grafologia
medicală este ramura care se ocupă cu diagnosticul bolilor neurologice,
ortopedice, reumatologice sau degenerative, precum și al influențelor
alcoolului sau ale unor droguri sau medicamente, bazate pe denaturarea
scrisului pacientului (Kučera și Havigerová, 2015).
Mâna
în chirurgie
Mâna
este principala unealtă a chirurgului și, în cursul pregătirii profesionale,
devine și produsul muncii acestuia. Activitatea operatorie de zi cu zi dezvoltă
finețea și puterea de execuție, care permit efectuarea în aceeași măsură a unei
munci migăloase, de mare delicatețe, cât și a unor gesturi în forță, de moment
sau de durată. Pentru a se menține la un nivel optim, este necesară
continuitatea neîntreruptă a activității. Chirurgul, ca un pianist, trebuie să
facă exerciții permanente în sala de operație (P. Brânzeu).
Dar
mâna nu este suficientă pentru a produce un mare chirurg. Actul operator este o
creație conștientă. În chirurgie, talentul nu poate fi redus la abilitatea
manuală. Au fost mari personalități care nu erau foarte abile, dar străluceau
printr-o inteligență cu totul deosebită. Activitatea manuală este subordonată
activității cerebrale. Acest adevăr a fost exprimat de mulți gânditori în
domeniu, dar într-o formă extrem de simplă l-a spus Tixier, la deschiderea
congresului francez de chirurgie din 1929: „Mâna nu tremură când creierul nu
ezită”.
Înalta
măiestrie chirurgicală se câștigă foarte greu. Ea necesită efort susținut care
îl absoarbe pe chirurg și îl obligă la tot felul de renunțări. Fiolle descrie
profunda tensiune psihică a chirurgului care operează: „Mai teribil și mai
dureros este efortul chirurgului de a se învinge pe el însuși, de a-și înfrâna
pornirile, pentru a câștiga calmul necesar, pentru a-și reduce mișcările la o
perfectă coordonare. Publicul care ignoră această perpetuă luptă nu cunoaște
adevăratul preț al măiestriei chirurgicale, în care el nu vede decât un dar al
naturii de același gen ca vocea unui cântăreț. Or, cine va putea, odată,
comentând un simplu gest chirurgical, executat cu eleganță, să arate tot ce se
află înapoia acestui gest, ca muncă, meditație, îndoieli, suferință și încăpățânare?”
(citat de P. Brânzeu, 1966).
Theodor
Burghele avea să ilustreze într-un mod deosebit profilul și exigențele
chirurgului. Acesta nu trebuie să rămână „un simplu meseriaș”, „un pălmaș în
plagă”, pentru că profesiunea de chirurg impune seriozitate, gândire,
onestitate, dragoste de om, o preocupare fără limită, fără noimă. „Cril spunea
că un chirurg are obligația să nu uite că mâna sa trebuie să fie condusă de
creier; eu aș adăuga la această afirmație – scria profesorul Burghele – că mâna
chirurgului este necesar să fie condusă în egală măsură și de inimă”.
Chirurgii
au imaginat emblema profesiunii lor ca având în mijlocul gravurii mâna
înnobilată de o înaltă consiliere și îngerească trăinicie. Istoria chirurgiei
și practica actuală a acestei profesii ne oferă toate mărturiile necesare
pentru a observa unitatea dintre creier și mână în actul chirurgical.
„Știința”
mâinii
S-a încercat să se constituie o „știință a
mâinii”, după conformația acesteia, punând la baza constituirii științei
respective, ca metodă, spiritul de observație, corelația între diferite forme
anatomice ale mâinii și caracterul psihologic sau chiar destinul omului
respectiv. Așa a apărut, în 1843, printre altele, chiromanția, care descrie mai
multe tipuri de mână: mâna elementară (cu palma mare), mâna necesară, mâna
utilă, mâna artistică, mâna filosofică, mâna mixtă, sau prevede destinul după
traseul liniilor din palmă. Chiromanția este abordată de Ray Hyman (1976)
într-o amplă descriere și analiză critică a acestei practici.
Citirea
în palmă începea cu mâna dominantă, întrucât se credea că reflectă gândirea
conștientă, în timp ce mâna cealaltă era asociată cu subconștientul. Desigur,
aceasta practică nu și-a făcut loc în lumea științei, dar motivul pentru care o
menționăm aici este acela că oamenii i-au acordat o deosebită importanță. S-a
crezut că mâna e „oglinda sufletului” și că poate să reflecte nu numai
caracterul, dar și viitorul unei persoane. Spre deosebire de astrologie, care
prezice viitorul din surse exterioare, chiromanția se bazează pe factori
interni. Inconsistența rezultatelor studiilor de specialitate încă face ca
chiromanția să fie discreditată ca știință (Preece și Baxter, 2000), fiind o
superstiție fără rigoare în metodologie, lipsită de protocoale sistematizate.
Un
obicei interesant, strângerea mâinii, practicat atât de des în prezent, are
rădăcini în istorie. Strângerea mâinii pare să aibă la origine o asigurare a
faptului că persoana care îți întindea mâna nu avea nicio armă ascunsă asupra
sa – dovadă a sincerității și prieteniei.
