Ioan Nani, directorul Antibiotice S.A., vorbea într-un interviu
de prima strategie națională de dezvoltare a medicamentelor, datând din
perioada 1950–1951. În deceniul cel mai negru, 1980–1989, comuniștii au avut o
planificare strategică centralizată a medicamentului: la București manufacturam
injectabile/perfuzabile și vaccinuri, la Iași antibiotice, la Cluj orale
solide, la Vișeu de Sus preparate lichide nesterile, la Târgu Mureș unguente.
Și aveam o industrie suficient de dezvoltată încât să facă față vremurilor.
Începând din 2000, majoritatea fabricilor românești de
medicamente au intrat în circuitul multinaționalelor, care nu le-au închis, ba
dimpotrivă, s-au întrecut în a investi în retehnologizare, dezvoltare,
exporturi. Și, deși era evident că devenea un domeniu de interes economic și
social major, autoritățile tot nu s-au prins că trebuie să elaboreze o
strategie națională a medicamentului, nefiind pe lista lor de priorități. Fapt
pentru care, numai în perioada 2010–2014 (deci la un timp după intrarea în
Uniunea Europeană), România a pierdut producția a 40% din volumele de
fabricație, a pus lacătul pe un institut național, a cauzat închiderea unui
producător privat și nu a mai adus nici măcar o singură investiție de
portofoliu în România.
În prezent, 15% din deficitul comercial al României este cauzat
de industria farmaceutică, care importă anual medicamente în valoare de peste
opt miliarde de lei, dar reușește să exporte mai puțin de un miliard. Și asta
în condițiile în care cele trei mari fabrici din România plătesc taxe și
impozite către statul român cât plătesc toți ceilalți furnizori de servicii și
bunuri care acționează în sănătate la un loc. Dar, în loc să o aprecieze ca pe
un creator de valoare adăugată, autoritățile din domeniu s-au ocupat mai
degrabă cu demonizarea industriei, au acuzat-o de „fugă după profit“ (ceilalți
jucători din sănătate lucrează pe bază de voluntariat?) și nu au reușit ani la
rândul să se așeze la masa dialogului. Nu ne mirăm că România este în urmă la
toate statisticile din domeniul sanitar, ajungând chiar să își „convingă“
cetățenii să nu își mai vaccineze copiii.
Nu cred că greșesc când spun că, în ciuda multitudinii de crize
umane și cazuri de forță majoră din jurul nostru, cu epidemiile de cancer și
boli infecțioase rezistente la antibiotice explodându-ne în față, în ciuda
îndemnului Organizației Mondiale a Sănătății de a investi mai mult în sănătate,
inclusiv în parteneriate cu industria, am asistat în perioada 2010–2014 la
pierderea ireversibilă a cel puțin 50% din potențialul industriei românești de
medicamente.
M-am tot întrebat (și am întrebat guverne, autorități,
parlamentari), ca stat civilizat care își dorește să intre în „Top 7“ țări ale
Uniunii Europene ca forță economică, cum poți să ignori să îți dezvolți o
industrie cum este cea farmaceutică, mai ales când ai o bază de la care să
pornești? Industria farmaceutică este pe primul loc la nivel mondial în ceea ce
privește investițiile în cercetare-dezvoltare (peste 15% din cifra de afaceri)
și pe locul al cincilea mondial în investițiile de retehnologizare industrială
(peste 7% din cifra de afaceri). Țări precum Marea Britanie, Germania, Franța,
Slovenia, Belarus, India au excedent comercial datorită industriei și aduc până
la 10–15% din produsul intern brut prin acest domeniu. Industria are cel mai
mare grad de calificare a locurilor de muncă și este numărul unu la
multiplicarea acestora pe plan vertical.
Și iată, totuși, că, în sfârșit, Guvernul a aprobat Strategia
națională pentru competitivitate 2015–2020, în care industria farmaceutică este
acceptată în clubul select al direcțiilor strategice ale României. Este un pas
înainte, dar insuficient dacă mă uit la măsurile deocamdată cu caracter general
propuse în document. Există în prezent bariere fiscale, de calcul al
prețurilor, de reglementare, de diplomație economică, care nu dau semne că pot
fi înlăturate. Lor li se adaugă desincronizări legislative care continuă să
afecteze interesul de dezvoltare al industriei. În plus, Guvernul ar trebui să
își propună un obiectiv clar până în 2020, de exemplu, să atragă trei-cinci noi
investitori de portofoliu.
Dar este un pas înainte pe care trebuie să-l apreciem și pe care
să construim. Așa că pensia mai poate aștepta până după 2020, când vom fi
siguri că lăsăm în urmă o industrie la fel de puternică precum în țările cu
tradiție.
