E
un coşmar. Legea pe care se bazează funcţionarea întregului sistem medical,
legea de care depinde bunăstarea medicilor, uşoara circulaţie a pacienţilor,
tot ce mişcă şi respiră prin spitale, această lege a crescut în ultimii ani ca
un mutant feroce dezvoltând zeci, sute de noi membre, prelungiri şi capcane. Au
trecut opt ani de la intrarea ei în vigoare şi se spune că ar avea deja peste
1.000 de amendamente. Nu a stat nimeni să le numere. Cine s-ar încumeta? Totul
arată ca o pădure stufoasă şi vrăjită care îţi înghite şi macină timpul îndată
ce intri în ea.
Pe
de altă parte, această lege este dovada nemijlocită a inconsecvenţei cu care
sunt conduse politicile de sănătate în România. Ultimul exemplu vine din zona
programelor naţionale de sănătate, capitol gras şi important pentru finanţele
din domeniu. În ton cu mişcările politice din toate partidele, unde aşa-numiţii
baroni locali au început să conteze în ultimii ani mai mult ca niciodată, şi în
sănătate a început descentralizarea. Dacă pâinea este reprezentată de banii
care circulă sub denumirea de „finanţare a programelor naţionale“, cuţitul urma
să fie pus în mâna preşedinţilor de consilii judeţene.
Planul
iniţial era golirea de conţinut a direcţiilor de sănătate publică şi transferarea
acestuia către structurile special create în consiliile judeţene. Fostul
ministru liberal, Eugen Nicolăescu, a anunţat în martie 2013 că doreşte, pur şi
simplu, să desfiinţeze DSP-urile. Intenţia s-a dovedit una sterilă, dar nici
ministrul liberal nu a acţionat foarte decis în privinţa punerii în aplicare a
planului.
În
fapt, planul de descentralizare a mai multor ministere, nu doar cel al sănătăţii,
era împins de puternicul reprezentant al baronilor locali din PSD, Liviu
Dragnea. Proiectul de lege a descentralizării, coordonat şi asumat de Liviu
Dragnea, a eşuat însă lamentabil când, în ianuarie 2014, a fost respins de
Curtea Constituţională. Ceea ce nu l-a împiedicat pe ministrul social-democrat
să continue promovarea descentralizării. Dar pe sectoare, nu global cum fusese
iniţial încercat.
Astfel
că descentralizarea din sănătate a continuat, chiar la începutul lui 2014
guvernul Ponta emiţând o ordonanţă de urgenţă (cea de-a doua din an) prin care
cuţitul programelor naţionale de sănătate era trecut din mâna ministrului sănătăţii
în cea a baronilor locali. Documentul stabilea şi data fatidică: 1 august 2014.
Din acel moment, Ministerul Sănătăţii nu avea să mai elaboreze programele naţionale,
unitatea de management a acestor programe din cadrul MS urma să fie desfiinţată,
DSP-urile să nu mai aibă niciun rol în toată povestea, procedurile de achiziţii
pentru cele necesare să nu se mai desfăşoare la minister şi toate atribuţiile,
anterior deţinute de acesta, să treacă în responsabilitatea Casei Naţionale de
Asigurări de Sănătate şi a caselor judeţene.
Între
timp însă, deşi premier a rămas tot Victor Ponta, ministrul sănătăţii s-a
schimbat, Nicolae Bănicioiu fiind un apropiat al actualului şef de la Palatul
Victoria. Bănicioiu a anulat/amânat câteva iniţiative importante ale
predecesorului său liberal, una dintre ele fiind şi descentralizarea
programelor naţionale de sănătate. La jumătatea lui iulie, Ministerul Sănătăţii
a publicat o ordonanţă prin care toate acţiunile prevăzute a fi puse în practică
de la 1 august 2014 au fost amânate până la începutul lui 2015. Sigur că până
atunci mai avem un rând de alegeri prezidenţiale şi există posibilitatea apariţiei
unui nou ministru la sănătate sau a unui alt prim-ministru. Alte planuri, altă
daraveră... Dar deocamdată, motivul oficial al amânării este că CNAS nu a reuşit
încă să angajeze oamenii necesari administrării integrale a programelor naţionale.
Haios
este că Ministerul Sănătăţii tocmai a anunţat organizarea unui concurs pentru
33 de posturi în cadrul ministerului, o premieră în ultimii ani şi, de altfel,
o acţiune necesară dat fiind numărul insuficient al angajaţilor. Doar că,
surpriză: patru posturi sunt rezervate Agenţiei Naţionale de Programe de Sănătate.
Aşadar, Ministerul se pregăteşte, oficial, să renunţe la începutul lui 2015 la
majoritatea atribuţiilor sale din zona programelor naţionale, dar doreşte să
angajeze oameni în plus exact în acest domeniu.
Dacă
baronii locali şi reprezentanţii lor în Guvern doresc şi împing spre
descentralizare, politicienii/miniştrii de la centru, cu o carieră construită în
special la Bucureşti, nu vor să cedeze din putere. Cine renunţă de bunăvoie la
cuţit atunci când pâinea este încă mare şi aburindă pe masă?
Desigur
că în toate aceste lupte pentru putere, luarea de decizii în interesul
oamenilor obişnuiţi contează mai puţin. Cum e mai bine: ca politicile de sănătate
să fie conduse în România de la centru sau din judeţe? O dezbatere necesară,
dar lipsită de orice atracţie în practica politică. Există articole din legea sănătăţii
modificate şi de trei ori în ultimii trei ani. Cele 1.000 de amendamente stau
dovadă a intensităţii acestor lupte pentru putere. Ca oasele albite pe un câmp
de luptă.
