Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Interviuri

Pacientul nu e o colecție de diagnostice

Viața Medicală
Alexandra NISTOROIU vineri, 23 septembrie 2016
Dr. Vasi Rădulescu este un tânăr medic cardiolog, angajat la Spitalul Clinic „Sf. Maria“ din București. În timpul liber, scrie povești din spital pe site-ul personal: eusuntv.ro,și nu numai. E una din modalitățile prin care încearcă să „îmblânzească“ cardiologia și să își amintească faptul că pacienții sunt oameni cu povești și propriile apăsări, nu doar o colecție de diagnostice care trebuie identificate și corectate.
 
 
 
 
 
 
 
    – Cum ați ales cardiologia?
   Cred că ea m-a ales pe mine. Cred că nicio întâmplare nu e „întâmplătoare“ și totul se desfășoară spre desăvârșirea noastră. Mi-a fost incredibil de greu la început, am debutat în rezidențiat într-o unitate de coronarieni, cu pacienți în stări grave. Transpiram, aveam emoții mereu, tremuram, nu mă simțeam nicio clipă în largul meu. Am avut marele noroc de a da peste un medic primar excepțional, doctorul Grigore Baloșin, care trata orice caz fără să intervină brutal, avea fler, intuiție, ducea la bun sfârșit cazuri dificile. Încă o face, în fiecare zi. Timpul a trecut, am insistat, am învățat pe rupte, am făcut gărzi cu nemiluita și totul a devenit mult mai ușor. Fugeam de la stagii pentru a reveni pe USC-ul de la „Sfânta Maria“ sau prin UTIC-urile de la Spitalul „Theodor Burghele“, unde am lucrat de asemenea cu multă plăcere alături de medici foarte buni. Orice lucru nou este incredibil de greu. El trebuie îmblânzit, făcut prieten, cunoscut aproape pe deplin; abia apoi devine ușor. Actul îmblânzirii cere timp, dedicare și sacrificii. Așa am făcut eu cu domeniul cardiologiei, iar actul îmblânzirii e departe de a se fi încheiat, dar suntem prieteni. Inima e un continuum de uimire pentru mine.
    – Care sunt cele mai complicate aspecte ale relației medic–pacient?
   Uneori e complicată și comunicarea elementară. Vedem în gardă oameni care nu reprezintă urgență medicală și nu înțeleg acest lucru, continuând să vină pentru că acolo își pot trata rapid orice problemă. Vor să fie văzuți rapid, uitând că medicul e om și nu vreun robot care execută la milisecundă operațiuni predefinite. Mulți cer empatie și nu pricep că medicul dorește același lucru. Apoi, niciun cadru medical nu are training în comunicare și cred că ar trebui făcute module speciale pentru așa ceva. Cum îi spui unui pacient că are cancer? Nu ne învață nimeni asta și sper să se remedieze rapid. De fapt, chiar am purtat discuții ample cu Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu de la asociația „Dăruiește viață“ și vrem să impunem module de comunicare medic–pacient în facultate și rezidențiat. Module cu teorie de cea mai bună calitate și conversații simulate cu actori specialiști. E nevoie de așa ceva. În afară se pune mare preț pe comunicare, pe traininguri dedicate, noi suntem în epoca de piatră la acest capitol.
   – Care sunt plusurile și minusurile unui rezidențiat în România?
România scoate absolvenți de medicină în număr mare. Din aceștia, mulți intră direct în rezidențiate din Germania sau Franța, cu interviuri sau examene. Din cei care rămân, mulți părăsesc țara în primii ani de rezidențiat aici; pleacă în stagii de jumătate de an sau un an, gustă din aerul de acolo și nu mai revin, pentru că sunt buni și spitalele din afară fac tot posibilul să îi rețină. Din puținii rămași aici, majoritatea trăiește în umilințe cu duiumul, în lipsuri multiple. Salariile sunt încă extrem de mici. Rezidenții mici fac gărzi neplătite. Nu au acces ușor la aparatură, în sălile de operație, la congrese sau cursuri speciale. Din cei care termină rezidențiatul, prea puțini au continuitate în spitalele de stat, pentru că nu se scot posturi. Iar privatul nu aleargă după medici tineri fără experiență, vor tot medici cu ani de practică în spate sau cu nume. Sistemul e încă plin de cercuri vicioase, neputințe, umilințe. Actualul ministru se străduiește să îndrepte lucrurile. E greu să repari în câteva luni ce alții au stricat în 26 de ani, dar sunt optimist că anumite puncte esențiale se vor schimba în bine.
    – Cât de des faceți gărzi? Cum vă raportați la situația actuală privind gărzile?
   Am făcut de la trei la paisprezece gărzi pe lună. Da, paisprezece. Plătite foarte prost. Aici sunt mai multe chestiuni de discutat. În majoritatea spitalelor, un medic intră de gardă la opt dimineața și termină garda la 8 dimineața a doua zi. În timpul acesta, răspunde și de programul său obișnuit de șapte ore, teoretic având dublă activitate. Statul taie șapte ore din plata gărzii, ca și cum medicul nu ar ține garda în perioada respectivă. Apoi, tot statul uită de sporuri de noapte sau de doctorat, stipu­late toate în lege. Statul uită că o ordonanță de urgență a modificat salariile și raportează veniturile de gardă la salariile din 2009. Până acum avem premisele unui roman de Kafka. Vine Vlad Voiculescu, încearcă să repare tot, se milogește pe la Finanțe (asta a făcut, nu exagerez), primește răspuns că nu sunt bani, timpul trece, medicii fierb. Apar contracte dubioase de semnat și nimeni nu vrea să-și pună semnătura pe ele, pentru că totul e departe de normalitate. Se aprobă în sfârșit proiectul lui Vlad și gărzile se raportează la noile salarii, cu toate sporurile date. Dar suntem încă departe, salariile actuale nu motivează pe nimeni, nu elimină niciun plic, nu rețin niciun rezident sau tânăr specialist în țară. Exportăm medici pe bandă rulantă și nu luăm nicio măsură categorică. E tragic.
    – Se întâmplă frecvent să rămâneți în spital mai mult de 24 de ore?
  O gardă în timpul săptămânii înseamnă 24 de ore. Oricât de obosit aș fi, mă așteaptă alte minimum șapte ore de program normal, în care trebuie să fac internări, externări, scheme de tratament și alte diverse acțiuni prin spital. A fost o perioadă în care cinci zile am alternat gărzi între două spitale. M-am bucurat ca un copil când am văzut un petic de cer albastru, punând piciorul pe trotuar în scurtul drum spre casă, după ultima tură. Apoi m-am întristat, găsind bonsaiul uscat. Să ne înțelegem, era o splendoare de bonsai primit cadou de la doctorul Cosmin Constantinescu (reumatolog la „Sfânta Maria“). Îi puneam Verdi în fiecare zi și-l udam din abundență. L-am pierdut și, oricâtă experiență aș avea în resuscitări, cu bonsaiul nu mi-a ieșit. Sper să nu citească doctorul acest interviu.
    – Sunt situații în care trebuie să vă rugați pacienții să își cumpere singuri medicamentele de care au nevoie pe parcursul internării în spital. Cum gestionați o astfel de situație?
   Au tot fost și încă mai sunt. E discutabilă situația. Dacă farmacia spitalului nu are un produs pe care noi îl considerăm oportun într-o schemă de tratament, suntem ajutați oficial să îl obținem, dar birocrația ne încurcă și nu ne permitem să pierdem timp prețios. De cele mai multe ori punem noi bani și cumpărăm medicamentele. Alteori explicăm pacientului și înțelege, nu au existat dispute aici niciodată. Mai avem diverse preparate primite de la companii farmaceutice și le utilizăm: statine pentru colesterol, diverse antihipertensive, hipolipemiante, calmante etc. Acum doi ani a fost o criză cu amiodarona injectabilă, un preparat extrem de ieftin și util în conversia chimică a unor tulburări de ritm. Nu se mai făcea pentru că nu era rentabil pentru companiile producătoare. Apoi s-a ivit o problemă similară cu tabletele de digoxin.
    – Cum stă spitalul la care lucrați în ceea ce privește dotările, resursele?
   Spitalul are dotări decente și n-am întâmpinat mari dificultăți până acum. Principalul neajuns e statutul de spital clinic ce nu deține toate specialitățile în același loc. Ai un accident vascular cerebral, trebuie să transferi pacientul. Până găsești un spital care să-l primească, pierzi timp. Ai un mielom multiplu diagnosticat de novo, trimiți pacientul la hematologie într-o altă clinică, la Universitar sau Colțea. Ai o suspiciune puternică de cancer pulmonar, vorbești la Nasta. Transferuri și iar transferuri, ceasuri pierdute în convorbiri cu persoane de multe ori refractare. Aduci aminte de profesorul X ca să forțezi transferul. La raport mai spunem: „Vedeți că v-am folosit numele, altfel nu voiau să îl primească“. Profesorul spune: „Orice pentru binele pacientului!“. Și mergem înainte. Dincolo de acest neajuns important, deținem centre de excelență în patologia esofagului, în transplant hepatic, în cancerul de sân. Va deveni funcțională și o linie de transplant pulmonar. Toate într-un spital relativ mic, clinic.
   – De ce faceți meseria asta? Ce vă face să vă treziți dimineața și să mergeți la spital?
  O fac pentru că îmi plac oamenii pe care îi descopăr în fiecare zi. Medicul a cam uitat cum să discute cu pacientul, care nu e nici pe departe doar o colecție de diagnostice, e un om cu povești, experiențe, apăsări psihice. A uitat din prea multe motive: suntem puțini, avem pacienți numeroși, ne-am răcit prin prisma multiplelor neajunsuri. Eu unul trec mereu de barierele acestea și de multe ori revin seara la spital să mai stau de vorbă cu ei, iar beneficiile cred că sunt bilaterale. Am chiar un proiect numit „Povești din spital“pe blogul personal recent lansat: eusuntv.ro. Oamenii sunt fabuloși, au personalitatea știrbită sub efectele bolii și înfloresc pe măsură ce se simt mai bine. Oamenii reveniți la viață din stări severe te privesc în ochi și-ți inspiră un calm desăvârșit; te apucă de mână și simți tremorul emoțiilor genuine. Îți mulțumesc din suflet și te trec fiori pe șira spinării. Pentru toate aceste momente mă trezesc dimineața, pentru toate trăirile, provocările din cazurile grele, reușitele mici sau mari.
    – Cum vă ajută scrisul să procesați ce se întâmplă la spital?
   Scrisul este o poveste veche la mine. Cum observ o mulțime de întâmplări prin gărzi sau în timpul programului obișnuit, mă retrag undeva când pot și scriu rapid despre o scenă văzută, folosind aplicația simplă de notițe de pe telefon. Public acele scrieri pe pagina personală de Facebook sau pe blog. Scrisul pentru mine este o contragreutate și, recunosc, o metodă de a aduce puțin calm în mări proprii destul de agitate. Spitalul înseamnă uzură, suferință, imagini cu un puternic efect emoțional; detașez oarecum acest balast prin intermediul cuvintelor și balonul meu rămâne la o altitudine optimă. Îmi place să mai cred că ceea ce scriu poate motiva oamenii. Am și demonstrat asta. Sunt implicat în proiecte ale organizațiilor nonguvernamentale, precum „Dăruiește viață“ și „Bursa de fericire“, unde acum eforturile converg pentru strângerea de fonduri în vederea construirii unei clinici noi de oncopediatrie la „Marie Curie“.

 

 


Abonament VM 600x600-01 v3b

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Până la 31 decembrie 2020, ai reducere la prețul abonamentului pe 12 luni și ceva în plus:
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.