În
România, reabilitarea medicală pare să fie o Cenușăreasă care
și-a pierdut pantoful. Numai că, în locul prințului, l-au
confiscat surorile vitrege. Finanțată mult sub nevoile reale ale
pacienților și pe baza unui buget „dedicat“
din care se decontează servicii medicale nici măcar înrudite,
inclusiv acupunctura, este deseori o resursă neglijată atât de
autoritățile care ar trebui să îi înțeleagă rolul, cât și de
medici din alte specialități. Sunt doar câteva dintre problemele
specialității discutate cu prof.
dr. Adrian Bighea
(Craiova), președintele Societății Române de Reabilitare
Medicală, în așteptarea celui de-al 39-lea Congres național anual
de reabilitare medicală (Sibiu, 28 septembrie – 1 octombrie 2016).
– Care
sunt temele principale ale ediției de anul acesta?
– Tematica
acoperă majoritatea ariilor de interes pentru reabilitarea medicală,
mergând de la afecțiunile musculo-scheletale, afecțiunile
neurologice, posttraumatice, managementul durerii până la probleme
de metodologie, educație, evaluare, programe, tehnici și strategii
de cercetare. Iar tema mare este cea a dizabilității și a
reabilitării medicale, pornind și de la programul derulat de OMS în
perioada 2014–2021, în care sigur că suntem integrați așa cum
putem în România. Fiindcă ar trebui să avem alături de noi și
factori guvernamentali, numai că în această privință lucrurile
sunt dezamăgitoare. În tema largă a dizabilității intră mai
multe subteme: reabilitarea pe baze comunitare, sprijin și asistență
pentru pacienții cu dizabilități, reintegrarea profesională.
Terapeutul
ocupațional
– Ce
aspecte ar trebui îmbunătățite, din perspectiva implicării
factorilor politici în combaterea dizabilității?
– Multe
aspecte ar necesita îmbunătățiri, unele sunt probleme comune
multor state membre OMS, dar altele ne sunt specifice. La noi, de
pildă, reabilitarea pe baze comunitare se mișcă extrem de greu.
Apoi, echipei noastre multidisciplinare îi lipsesc membri esențiali.
Vă dau doar un exemplu: terapeutul ocupațional. O profesie care se
chinuiește să intre în România de ceva ani și mereu a întâlnit
indiferența factorilor de decizie politică. Și o avem invitată la
congres pe vicepreședinta Societății mondiale de terapie
ocupațională, Samantha Schonn, care vine din Marea Britanie și va
vorbi despre această profesie, despre felul în care această
organizație mondială de terapie ocupațională poate ajuta fiecare
țară în parte să își creeze un nucleu de terapeuți
ocupaționali. O să facem chiar o sesiune specială, am mai invitat
și alți oameni care se ocupă de ceva ani de terapia ocupațională
în România. Fără terapia ocupațională, activitatea noastră
este neterminată. Chiar dacă noi facem tot ce putem pentru
recâștigarea funcției pacientului după diverse afecțiuni,
terapeutul ocupațional trebuie să ne completeze și îi dă
pacientului posibilitatea să se reintegreze în mediul lui familial,
în mediul lui profesional, lucrând țintit acolo unde este
dizabilitatea mai mare. E doar un exemplu. Echipa noastră este mai
numeroasă: presupune și fiziokinetoterapeuți, logopezi, psihologi.
Multidisciplinaritatea la acest congres este unul din subiectele
principale pe care le avem pe agendă. Cu orice fel de patologie
ajunge la noi un pacient, vine de obicei trimis de un medic de o altă
specialitate: neurolog, ortoped, cardiolog, medic de familie sau de
medicină internă, cu care noi va trebui să colaborăm obligatoriu
foarte bine. În acest an, ne bucurăm să avem alături numeroși
alți specialiști care s-au arătat interesați de congresul nostru:
medici de familie, neurologi, reumatologi, ortopezi, medici care se
ocupă de evaluarea capacității de muncă, neurochirurgi și
specialiști în imagistică medicală. Încet-încet, reușim să
aglutinăm interesul spre o nouă viziune asupra dizabilității.
Cine
trage spuza pe turta lui
– Cum
arată în practică această multidisciplinaritate? Cum colaborați
cu medicii de alte specialități care fac partea de recuperare, de
exemplu neurologii care fac neuroreabilitare?
– Cu mulți
dintre colegii noștri lucrăm foarte bine. Lucrăm foarte bine cu
ortopezii, cu cei din serviciile de neurochirurgie, cu pneumologii,
cu medicii endocrinologi. Lucrăm ceva mai prost cu medicii
neurologi. Pentru că unii dintre ei, personalități de altfel
renumite în neurologia românească – și jos pălăria asupra
statutului lor profesional, consideră că reabilitarea neurologică
trebuie să fie făcută de neurologi, nu de noi. O numesc
neuroreabilitare, cum bine ați spus. Aici apare un semn al
exclamării mare de tot, pentru că, în curricula de pregătire de
rezidențiat a neurologiei, nu există nici măcar o oră de
reabilitare medicală și atunci pare puțin ciudat să ai o asemenea
pretenție. Ceea ce, de fapt, dovedește că cei care doresc acest
lucru fie au alte interese, fie nu știu exact cu ce ne ocupăm noi.
Din păcate, lucrurile astea se răsfrâng asupra pacienților.
Pentru că, până la urmă, acolo ajungem și aici e cel mai trist.
O altă explicație pentru care există această presiune de a se
face un fel de competență de neuroreabilitare pentru neurologi este
că ziua de spitalizare se plătește mult mai bine într-o clinică
de neuroreabilitare decât într-o clinică de neurologie. Și
atunci, vă dați seama că este foarte bine să lucrezi într-o
clinică pe care să o numești neuroreabilitare, tu să faci
neurologie clasică, dar iei bani cât ar trebui să iei pentru
neuroreabilitare. Vă mărturisesc că noi, care suntem cam o mie de
specialiști în țară și avem stagii importante pe partea de
neurologie în timpul rezidențiatului, ne simțim un pic jigniți de
asemenea abordări. Fiindcă reabilitarea neurologică este, până
la urmă, capitolul numărul unu din meseria noastră.
– Cum
ar trebui, de fapt, să arate această colaborare cu neurologii?
– Fără
discuție, în majoritatea cazurilor există o colaborare, lucrurile
merg, doar că ar trebui reglate și lucrat la ceea ce oferă
sistemul nostru sanitar, adică foarte puțin. Altfel, colegii noștri
colaborează foarte bine în majoritatea locurilor unde se face
neuroreabilitare. De pildă, la Craiova, există o clinică de
recuperare neurologică unde sunt angajați și neurologi și medici
de reabilitare medicală, care colaborează foarte bine și acea
clinică se află într-un spital de neurologie. Aici pacienții de
obicei ajung de la neurologie, după un AVC, și încep recuperarea
foarte repede spre beneficiul lor. Astfel de exemple sunt nenumărate
în țară. Un exemplu mai cunoscut este clinica de recuperare
neurologică de la Spitalul Elias. Sunt multe exemple pozitive, unde
într-adevăr colaborăm fără probleme. Se pare că undeva la vârf
avem o problemă de „cine trage spuza pe turta lui“.
Reabilitarea
în acut și postacut
– Ca
modalitate de organizare, sunt de preferat spitalele de recuperare
sau formula în care există în cadrul spitalului o echipă mobilă
de reabilitare medicală care să meargă din secție în secție
acolo unde este nevoie de ea, pentru diferite afecțiuni?
– Varianta
echipei mobile a fost adoptată în unele țări europene. Am colegi
în Spania, în Franța sau în Germania care nu au propriu-zis
paturi, lucrează într-un spital și intervin acolo unde sunt
solicitați de colegii lor, având însă la dispoziție toate
dotările necesare pentru a începe procesul de reabilitare la
pacienții din secțiile respective. Este un model de luat în
discuție. România a mers pe altă direcție și aici e vorba și de
tradiții. E vorba și de faptul că țara noastră are o situație
specială, fiind țara cu cele mai multe resurse balneare din Europa.
Practic, 33% din resursele balneare ale Europei se află în România
și de aceea sunt mai multe sanatorii de recuperare, în care vin
pacienții pentru reabilitarea funcțiilor. Mai mult, tradițional,
majoritatea spitalelor județene au o secție de recuperare, medicină
fizică și balneologie. Nu știu dacă ar fi mai eficient ca noi să
lucrăm într-o echipă mobilă, nu știu dacă suntem pregătiți în
acest moment. Pentru aceasta ar fi nevoie de o standardizare a
dotărilor, de mai multe schimbări. Într-un spital mare, cum este
unul județean, trebuie să fii pregătit să faci reabilitare
medicală cu orice fel de pacient indiferent de diagnostic. Acest
lucru nu prea se poate face cu o echipă mobilă. Într-un spital
dedicat, așa cum se întâmplă în multe cazuri în Vest, un spital
de ortopedie sau de neurologie, lucrurile merg mult mai ușor: vei
avea de lucrat numai cu bolnavi în postoperator sau numai cu bolnavi
neurologici și atunci dotările pentru serviciile de reabilitare
sunt țintite pe acel domeniu. Sunt și colegi de-ai noștri care
apucă să lucreze ani buni, poate toată cariera, într-o secție de
recuperare neurologică. Vor vedea în majoritatea timpului cazurile
de recuperare neurologică. Asta nu înseamnă că prin rezidențiat
ei nu sunt pregătiți ca oricând să facă recuperare la orice
categorie de pacienți.
– Poate că
astfel de echipe mobile ar avea o influență benefică asupra
scăderii timpului de la evenimentul acut până la recuperare. Cel
puțin astăzi se întârzie destul de mult până la inițierea
recuperării în faza cronică.
– Da și nu.
Momentul în care se solicită intervenția echipei de recuperare
este decis de medicul specialist care are în grijă pacientul
internat. El poate să decidă acest lucru încă din terapie
intensivă, a doua zi după o operație sau după un AVC. Și aici
ajungem la cel mai delicat punct al reabilitării medicale în
România: faptul că nu este solicitat un consult și o intervenție
nu înseamnă că momentul este întârziat din cauza noastră. Noi
chiar ne dorim să intervenim cât mai repede în orice afecțiune,
alături de specialistul care tratează pacientul pentru o anumită
patologie. În felul acesta, șansele pacientului cresc foarte mult.
Peste tot în lume se vorbește de reabilitarea în acut și
postacut, la care noi stăm foarte prost. Ba, mai mult, se
înființează în Vest tot mai multe paturi de reabilitare în
postacut, în care pacienții sunt ai medicului de reabilitare
medicală. Sunt multe lucruri de corectat, ar presupune modificări
semnificative ale politicii de sănătate, ale alocării fondurilor.
În privința asta, stăm rău.
Puterea
de negociere
– Multă
vreme, reabilitarea medicală a fost încadrată în contractul cu
casa de asigurări la alte specialități, adică nu era trecută
printre specialitățile clinice. S-au mai lămurit lucrurile în
ceea ce privește decontarea schemelor terapeutice de reabilitare
medicală?
– Nu pot să
spun că lucrurile au evoluat în bine. Specialitatea este una
clinică de câțiva ani, cel puțin aberația cum că am fi o
specialitate paraclinică am reușit să o scoatem din capul celor de
la CNAS. Doar că are un sistem de finanțare aparte. Și aici ne
luptăm cu contractul-cadru și cu normele lui de aplicare, dar, câtă
vreme banii sunt foarte puțini, și șansele noastre sunt foarte
mici. Mereu există alte priorități. Și anul acesta am participat
la negocierile pentru normele contractului-cadru, a fost prima dată
când s-a putut discuta cu cei de la CNAS despre un mod de raportare
a serviciilor identic cu al celorlalte specialități clinice. Numai
că nu s-a concretizat această discuție. Dar până acum nici nu
s-a pus problema să discutăm.
– Și cum
sunteți plătiți?
– Nu pe
puncte, precum colegii din alte specialități, noi avem un tarif pe
serviciu. Tariful acesta pe serviciu înseamnă 20 de lei o
consultație, de pildă. Problema este că sunt atât de puțini bani
în unele locuri, încât, după două-trei consultații și o
recomandare de fizioterapie, banii s-au terminat pe o lună întreagă.
Adică e vorba de o subfinanțare foarte mare a sistemului.
Contractul-cadru prevede că reabilitarea medicală este plătită
din fondul special de reabilitare medicală, care e prevăzut în
legea bugetului, și de aceea este foarte greu de modificat. Numai că
aici au fost aruncate la grămadă tot felul de lucruri, care n-au în
niciun fel de-a face cu dizabilitatea sau cu specialitatea noastră.
De pildă, din acest fond este plătită acupunctura. Adică o
cefalee, o amețeală, o constipație sau mai știu eu ce tratate cu
acupunctură se decontează din fondurile noastre, ceea ce este
absolut aberant. Tot din fondurile noastre este plătit tot ce
înseamnă recuperarea stării de sănătate, din cauza unei confuzii
de termeni. Pentru că în denumirea specialității noastre există
termenul de recuperare, cineva, la un moment dat, a considerat că
noi ne ocupăm cu recuperarea stării de sănătate, ceea ce e
evident fals. Și atunci, un pacient care a avut TBC și care e
trimis la munte să stea cincizeci de zile la aer curat se duce tot
prin aceste fonduri. Deși preventoriile nici poveste să facă vreun
fel de recuperare sau să aibă ceva de-a face cu specialitatea
noastră. În același timp, România oferă prin contractul-cadru
unui asigurat 21 de zile de tratament de recuperare pe an, indiferent
ce boală are. Problema numărul unu a dizabilității în România
și a felului cum vor evolua lucrurile cu sănătatea acestei nații
vine exact de-aici. Vă dau un exemplu pe care l-am dat și la
negocierile cu casa: cum aș putea să fac în 21 de zile recuperarea
unui pacient ars la Colectiv? E imposibil, evident, dar așa prevede
legea. Am dat exemplul acesta fiindcă problema lor este mai bine
cunoscută de opinia publică, dar gândiți-vă că în acest
moment, undeva în țară, probabil se întâmplă un incendiu,
cineva suferă de arsuri și nu va avea niciun fel de mediatizare ca
a răniților de la Colectiv. De-abia va beneficia de 21 de zile mari
și late pentru recuperarea în ambulatoriu. Pacienții cu AVC intră
în aceeași categorie. La fel și traumatismele vertebromedulare
care lasă victimele cu paraplegii sau cu tetraplegii pentru o viață.
– Durata
ar trebui crescută, sau personalizată cazului?
– Ar trebui
să fim lăsați noi, cei care cu asta ne ocupăm, să ne gestionăm
pentru fiecare pacient în parte numărul de zile pe care îl
considerăm că trebuie alocat. Am ajuns să consumăm pe afecțiuni
degenerative articulare tot 21 de zile, așa cum consumăm și pentru
un pacient cu traumatism vertebromedular care a rămas paralizat după
un accident de circulație. Nu este normal. Sunt foarte multe
probleme care decurg din felul în care CNAS asimilează activitatea
noastră din toată țara cu o banală cură balneară. De-aici au și
pornit lucrurile. La un moment dat, contractul-cadru vorbea pentru
noi numai și numai de cure balneare, ca și cum toți lucram în
stațiuni și aveam de-a face cu niște pacienți care s-au gândit
să vină să se trateze pentru că au o spondiloză sau o
gonartroză. Nu am nimic cu dreptul lor de a se trata, să nu mă
înțelegeți greșit, tratez și eu în fiecare zi astfel de
pacienți, dar lăsați-mă pe mine să stabilesc dacă anul ăsta un
pacient cu gonartroză are nevoie de 21 de zile sau doar de zece și
să îi ofer o șansă unui pacient în postoperator sau unuia cu
arsuri, care va rămâne cu sechele grave.
„Afacerile“
și balneologia
– Mult timp se tot vorbea de
stimularea turismului balnear și implicit a programelor de
balneologie. S-au dezvoltat astfel de programe în țară?
– Ar trebui să pornim discuția de
la ceea ce s-a distrus. Multe din stațiunile noastre balneare au
fost distruse intenționat, pentru ca apoi să poată fi cumpărate
terenuri sau hoteluri la prețuri de nimic de diverși indivizi care
nu văd în asta decât o afacere. Și, neavând o implicare
medicală, nici nu poți să îi condamni. Ei vor să facă o
afacere. Numai că, neexistând o tradiție a omului de afaceri, de
obicei se urmărește „să dăm un tun“, nu să privim lucrurile
pe termen lung, să câștigăm notorietate și să avem puțină
răbdare cu profitul. Nu este însă cazul să generalizez. Apar
unități de turism balnear tot mai multe și tot mai bine făcute.
Nu sunt însă foarte bine reglementate lucrurile din punct de vedere
legal. Ani de zile s-a lucrat pentru o lege a stațiunilor balneare.
Se pare că s-a reușit ceva. Nu neapărat ce ne doream, dar măcar
s-a făcut un pas. E foarte important ca o localitate să fie
recunoscută ca stațiune balneară ca să poată profita de
oportunități de dezvoltare. A fost tărăgănată foarte mult
legea. A fost o lipsă de colaborare între Ministerul Turismului și
Ministerul Sănătății, care vin cumva cu obiective diferite la
aceeași masă. Iar în aceste tratative, MS e mult mai slab decât
Ministerul Turismului. Poate că și o lipsă de interes duce la
acest fapt. Pe scurt, nu a existat o politică coerentă, ceea ce s-a
făcut s-a făcut prin inițiative personale, prin accesarea de
fonduri europene. Sunt niște inițiative bune în Vâlcea, în
Caraș-Severin și în Bihor, în zona Băilor Felix, există
speranțe că lucrurile s-ar putea face mai bine.
– Este suficient să trimitem un
vârstnic două-trei săptămâni pe an într-o stațiune balneară?
Cum îl ajută concret o astfel de cură, căreia îi lipsește
practic continuitatea?
– De ajutat, categoric îl ajută.
Problema este la felul în care se desfășoară acest proces. Cele
mai multe trimiteri într-o stațiune balneară pentru vârstnici se
fac prin casele de pensii, deci vorbim de Ministerul Muncii. Ajung în
stațiuni, de foarte multe ori, oameni care fie nu au nevoie de acea
cură balneară, fie au chiar contraindicații majore. Sistemul nu
ține seama de comorbiditățile pacientului și de contraindicațiile
majore de cură balneară pe care le-ar putea avea – fiindcă mulți
vârstnici au afecțiuni cardiovasculare decompensate. Și, în acest
fel, cheltuim resurse într-un mod nejustificat. De aceea, am propus
și am reușit cu foarte mare greutate să introduc un paragraf în
normele contractului-cadru acum doi ani, ca recomandarea de cură
balneară să se facă pe baza scrisorii medicale de la medicul
specialist în reabilitare medicală – biletul de trimitere fiind
dat de medicul de familie. Din nefericire, nu prea ține nimeni cont
de acest articol. În afară de a protesta de fiecare dată, nu prea
avem alte arme. De multe ori, după ce stă la coadă, dacă e
printre norocoși, pensionarul prinde bilet la o anumită dată
într-o anumită stațiune. Înainte de a merge, ar avea nevoie de o
evaluare a stării de sănătate. Poate că eu îi recomand astăzi
să meargă la Techirghiol, pentru că are artroză, dar el merge
peste cinci-șase luni. Între timp, nu știm ce s-a întâmplat cu
pacientul, apare HTA, apar alte afecțiuni cronice.
Apostolat
pe doi-trei lei
– Cum
a fost afectată specialitatea dumneavoastră de exodul medicilor?
– Sunt destui medici care pleacă
și de la noi. Nu pot să îi condamn. Nu pot să militez, așa cum
aș vrea să o fac cu toată inima, pentru a rămâne în țară și
a face apostolat pe doi-trei lei. Când primești un salariu cum este
el în România și în jurul tău plouă cu oferte de patru-cinci
mii de euro pe lună, din vestul Europei, e foarte greu să reziști.
Nu știu dacă noua lege a salarizării în domeniul sanitar va aduce
îmbunătățiri semnificative. Nu cred. Suntem prea departe de felul
în care ar trebui să fie privită această profesie, iar oamenii
vor continua să plece.
– Sunt probleme cu care se
confruntă medicii, indiferent de specialitate, dar sunt și probleme
specifice reabilitării medicale care întăresc decizia lor de a
pleca?
– Absolut. Este vorba și de felul
în care îți poți găsi un loc de muncă, ușurința cu care poți
să schimbi un loc de muncă. Vine și o mare problemă pe care o
avem cu repartiția specialiștilor. Noi suntem vreo mie de
specialiști în țară, numeric reprezentăm ceva. Însă, dacă
facem o analiză pe județe, diferențele sunt foarte mari. Sunt
județe cu doi-trei specialiști, chiar unul în care cred că mai e
un singur coleg, pensionar. Pentru că nimic nu îi atrage acolo pe
tineri. Nu există niciun sprijin din partea autorităților locale.
Atâta vreme cât pe o lună de zile un cabinet medical individual de
recuperare medicală primește de la CNAS 1.600 de lei, care înseamnă
salariu medic, salariu asistentă, cheltuieli cu utilitățile, poți
cumva să trăiești?
– Și atunci, singura variantă
e să fie integrați în rețeaua spitalicească?
– În rețeaua spitalicească
lucrează relativ puțini. Majoritatea lucrează în ambulatoriu sau
și în spital, și în ambulatoriu. Iar în județele care nu sunt
centre universitare, se ocupă de cabinetele medicale individuale de
specialitate, finanțate, ca persoană juridică, numai cu 1.600 de
lei pe lună. În centrele universitare, unde suntem ceva mai mulți
și unde sunt policlinici ceva mai mari, chiar spitale, cel puțin
Bucureștiul este plin de astfel de conglomerate de policlinici și
de spitale private, lucrurile stau mai bine. Dar acolo sunt banii. În
județele sărace, șansa unui pacient de a face un tratament este să
se ducă la un medic care are un cabinet medical individual. Și,
dacă n-apucă în primul minut din prima zi, îi va spune a doua zi:
s-au terminat fondurile de la CNAS. Nu-ți rămâne decât să scoți
banii din buzunar. O mare inechitate atât pentru medici, cât și
pentru pacienți.
– Fiindcă
filosofia de organizare a sistemului sanitar concentrează resursele
în centrele universitare.
– Exact. În timp ce în București
într-o lună cu fondurile alocate de CNAS pot să fie tratați 2.500
de pacienți, în alte județe pot să fie tratați trei, șase,
maximum opt sute de pacienți.
– O
soluție ar fi dezvoltarea de centre la nivelul comunității?
– Ajungeți practic la sursa
problemei. Dacă ar fi conștientă comunitatea locală că are
nevoie de un medic, ar pune la dispoziție niște facilități. Sunt
sporadice cazurile în care vedem așa ceva. Majoritatea primarilor
n-au bani să acopere o gaură în asfalt, darămite să ofere o casă
și un venit decent unui medic. Poate că tot o politică
guvernamentală ar putea să amelioreze lucrurile.
Ce
este un nume?
– Tot
spunem „reabilitare medicală“, dar de câteva ori s-a schimbat
denumirea specialității. Care e denumirea de preferat și de ce s-a
tot schimbat?
– Prin 2010–2011, noi am inițiat,
la nivelul societății profesionale, care la acea vreme se numea
Societatea Română de Medicină Fizică și de Recuperare, discuții
despre schimbarea denumirii specialității și alinierea ei la
denumirea europeană și internațională consacrată. Doi ani am
discutat, pentru că unii au fost pro, alții contra. Câțiva au
fost când pro, când contra. După doi ani, am ajuns la o majoritate
în privința faptului că recuperare, medicină fizică și
balneologie poate crea confuzii. Ce înseamnă recuperare până la
urmă? Am pățit-o cu decontarea serviciilor, cum spuneam. Apoi, de
ce trebuie să fie specificat termenul de balneologie? Este cumva
vorba de o altă categorie de colegi care lucrează în stațiunile
balneare? Că așa se înțelege din afară. Or, noi aplicăm
aceleași mijloace de tratament indiferent unde lucrăm: în
policlinică, în spital, în stațiunea balneară, adică mijloacele
specifice medicinii fizice și scopul nostru este combaterea
dizabilității, deci refacerea funcției. Așa că am considerat
potrivită denumirea europeană de reabilitare medicală. Am cerut
ministerului schimbarea denumirii, concretizată în ordinele de
ministru 360 și 361 din 2013.
– În 2015, ca urmare a unor
nenumărate discuții și orgolii nemăsurate care au apărut între
unii din colegii noștri, s-a semnat pe genunchi un ordin al MS prin
care ne reîntoarcem la vechea denumire de recuperare, medicină
fizică și balneologie. Fără să fim consultați. A fost semnat
„pe repede înainte“ de secretarul de stat Alin Țucmeanu, în
prezent la pușcărie [pentru fapte de corupție, n.n.]. Pe noi ne-a
nedumerit, prin felul în care s-au făcut lucrurile. Ajunsesem
oarecum să discutăm și să ne întrebăm cum să facem, de ce unii
sunt atât de împotrivă, de ce folosesc toate căile dâmbovițene
de acces pe orice fereastră, de lucru pe cumetrii, nu pe fapte
reale. Indiferent cum ne numim, noi tot cu reabilitarea medicală ne
ocupăm, tot cu abordarea dizabilității. Aceea a fost rațiunea
pentru care am optat pentru acea denumire de reabilitare medicală.
Pe de altă parte, nimeni nu a schimbat titulatura niciunui medic din
România, toate generațiile până în 2013 primiseră titlul de
medic specialist în recuperare, medicină fizică și
balenoclimatologie și cu acel titlu vor ieși la pensie.
– Și atunci, pe cine ar fi
afectat numele specialității?
– Singurii
oameni care ar fi fost afectați de trecerea la denumirea modernă de
„reabilitare medicală“ după 2013 ar fi fost medicii aflați
atunci în rezidențiat. Generațiile între 2013 și 2015. Aproape
toți sunt pentru denumirea de reabilitare medicală, am făcut
sondaje. De ce trebuie să afectăm viitorul acestor tineri, care își
doresc o anumită denumire și o anumită șansă în Europa? Ei
ajung în țări europene unde sunt obligați să traducă această
denumire: recuperare, medicină fizică și balneologie. Printr-un
truc de traducere, termenul de „recuperare“ se traduce înrehabilitationși
i-am amețit pe străini. Dar străinii găsesc în coada denumirii
acest termen de „balneologie“. Și atunci ridică din sprâncene,
pentru că foarte multe țări din Europa nu au deloc balneologie, nu
îi interesează deloc. Când ajungi în Norvegia, Suedia, Danemarca,
Olanda și ai un titlu de medic specialist în care scrie
balneologie, ei își pun niște întrebări.
