Sistemul imunitar este deosebit de complex. Componentele sale sunt:

1.  Timusul – glandă localizată în zona sternului, între cei doi plămâni. Este activ până la pubertate, după care se reduce treptat în dimensiuni. Timusul produce celulele T – limfocitele T. Atunci când sistemul imunitar își atacă propriile ţesuturi, ca în bolile autoimune, timusul intervine și mediază procesul. Se știe deja că el deţine un rol semnificativ în funcţionarea sistemelor endocrin și limfatic ale organismului.
2. Măduva osoasă – la nivelul său se produc leucocitele;
3. Ganglionii limfatici – produc și depozitează celule care luptă cu infecţiile și cu bolile, în general;
4. Splina – este cel mai mare organ al sistemului limfatic; stochează celule albe (leucocite);
5. Amigdalele – agenţii patogeni care pătrund în organism prin fosele nazale sau prin cavitatea bucală sunt imediat detectaţi de amigdale, care activează sistemul imunitar;
6. Ţesutul limfoid asociat tractului gastrointestinal – este o componentă a ţesutului limfatic asociat mucoasei și face parte, la rândul său, din sistemul imunitar;
7. Ţesutul limfoid asociat arborelui bronșic – are rolul de a proteja căile respiratorii de toţi agenţii patogeni care pătrund în organism pe cale respiratorie.

               Imunitatea poate fi clasificată în:

•  Imunitate înnăscută, adică acea imunitate cu care venim pe lume. Acest tip de imunitate nu se transformă de-a lungul anilor.
•  Imunitatea dobândită natural – aceasta se formează de-a lungul timpului, după ce organismul intră în contact cu anumiţi agenţi patogeni. Sistemul imun produce anticorpi în scopul anihilării lor.
• Imunitatea dobândită în mod artificial. Ea presupune expunerea, în mod controlat, la anumiţi germeni. Scopul său principal este de a reduce riscul de apariţie a complicaţiilor sau chiar a decesului în urma contactului necontrolat cu agenţi patogeni. Imunitatea dobândită în mod artifical o include pe cea obţinută prin vaccinare. Vaccinul conţine acele substanţe numite antigene, care determină formarea de anticorpi, fără a declanșa afecţiunea în sine. În urma vaccinării se obţine o imunitate pe termen lung la anumite infecţii. Acest tip de imunizare este activ. Imunizarea de tip pasiv se obţine prin administrarea de seruri – este vorba de seruri imune care conţin anticorpii specifici unei anumite boli. Imunitatea de acest tip este temporară. Durează aproximativ 30 de zile.

               Simptomele unei imunităţi scăzute sunt oboseala accentuată, infecţiile recurente, vindecarea cu dificultate a diverselor răni.

               În ceea ce privește reacţia imună, antigenele străine sunt înglobate și parţial digerate de macrofage. Iniţierea și reglarea răspunsului imun sunt dependente de o serie de reacţii complexe intercelulare.

               Imunitatea adaptativă se referă la răspunsul imunologic la substanţele străine, urmărind recunoașterea specifică și memorarea de lungă durată a moleculelor antigenice care determină răspuns imun iniţial. Acest gen de imunitate are două tipuri de componente:

• Imunitatea mediată umoral, reprezentată de limfocitul B, plasmocit și produșii lor de secreţie, mijloc de apărare împotriva fazelor extracelulare ale infecţiilor bacteriene și virale.
• Imunitatea mediată celular, reprezentată de limfocitul T, de limfokine și interleukine. Acest tip de imunitate luptă împotriva organismelor care se dezvoltă intracelular (virusuri, paraziţi, fungi, unele bacterii) și susţine supravegherea imună împotriva celulelor maligne.

               Atunci când mijloacele de apărare a organismului scad, apar sindroamele de imunodeficienţă. Deficitele imune pot fi primare (ereditare) și secundare (dobândite). Acestea din urmă sunt consecinţa unor afecţiuni sau condiţii neimunologice (de exemplu, prematuritatea, malnutriţia, arsurile, splenectomia) sau a unor tratamente speciale, precum administrarea de steroizi sau de radiaţii citostatice. Imunodeficienţele pot fi tranzitorii sau permanente și interesează componentele sistemului imun: limfocitele T, limfocitele B, complementul și fagocitele. Activarea în exces, dezorganizată, a celulelor T helper și B determină apariţia neoplasmelor cu diverse localizări.

               Testele pentru evaluarea imunităţii sunt hemoleucograma și imunograma. Acestea sunt două analize de sânge care evaluează componentele sistemului imun. Hemoleucograma permite identificarea numărului și proporţiei celulelor – leucocite, limfocite, macrofage și fagocite. Imunograma evaluează anticorpii pe care aceste celule le produc. Este vorba de imunoglobuline (Ig).

               Există patru clase de imunoglobuline:

• Ig A, cel mai important element de apărare de la nivelul mucoaselor;â
• Ig M, primii anticorpi secretaţi în cadrul răspunsului imun;
• Ig G, care sunt secretaţi după imunoglobulinele M și care deţin funcţia de a neutraliza toxinele bacteriene. Sunt singurele imunoglobuline care traversează bariera placentară, protejând nou-născutul în primele sale luni de viaţă.