Ploaia
măruntă se aşternea peste oraş, ştergând contururile şi diluând culorile.
Traversez atent la bălţi şi la maşini. Cotesc scurt pe lângă blocul gri cu
balcoane rotunde şi iat-o în faţa mea: farmacia luminoasă, caldă şi primitoare,
cu vitrine mari şi marfa la vedere. Rafturile gem de produse, care mai de care
mai colorate şi mai îmbietoare. Bodyguardul mă priveşte melancolic; am noroc că
nu e coadă. O domnişoară spilcuită ca o vrăbiuţă mă întâmpină cu un surâs:
–
Bună ziua!
– Am
de luat reţeta compensată a mamei.
–
Da, sigur, imediat.
În
timp ce îmi scanează reţeta mă întreabă:
– Câţi
ani are mama dumneavoastră?
–
84, dar de ce întrebaţi?
– Păi
la vârsta asta nu vreţi s-o ajutaţi cu nişte vitamine?
–
Da, sigur, dar doctorul ei nu mi-a zis nimic.
– Ei
şi dumneavoastră, nu ştiţi cum sunt doctorii...
– Nu
ştiu.
–
De-abia au timp să se ocupe de lucrurile grave aşa că mai uită de amănuntele
care fac diferenţa. Dar o cremă de mâini nu-i luaţi? Ştiţi, la vârsta asta,
pielea se usucă şi crapă.
–
Cred că are una.
– Vă
recomand eu una cu gălbenele, ienupăr, lanolină şi arome.
–
Bine, dacă ziceţi. Dar reţeta mamei?
– Ăă...
Nu avem medicamentul din prima poziţie, iar la a doua poziţie n-am decât zece
tablete. O să anunţăm la sediul central şi sperăm să ne aducă.
–
Când?
–
Miercurea avem zi de aprovizionare.
–
Bine dar azi e joi, ce face mama până miercurea viitoare?
–
Dar şi dumneavoastră de ce aţi aşteptat până în ultima zi?
Ce să-i
mai spun? Dau să ies când vocea ciripitoare mă ajunge din urmă:
–
Alo, domnul, nu vreţi card la farmaciile noastre? E valabil în toată ţara!
Când
lanţul farmaceutic „Alfa & Omega“ a preluat farmacia din cartierul meu, părerile
au fost împărţite. Bătrânii o regretau pe vechea farmacistă, care se
pensionase, pentru că o considerau din familie. Tinerii se bucurau că a pătruns
civilizaţia şi pe strada noastră: neoane, gresie, faianţă, plăteşti cu cardul,
nu trebuie să faci conversaţie cu farmacistul despre cum se simt părinţii şi
bunicii. Iată încă o dovadă că interesul public este cel mai bine servit de
concurenţa capitalistă: „Clientul nostru, stăpânul nostru!“. Treptat însă,
interesul public a început să se topească. Numărul parafarmaceuticelor a depăşit
de departe numărul medicamentelor. Genericele le obţii mai greu decât
originalele şi asta numai după ce reuşeşti să treci de barajul farmacistului,
care îţi spune confidenţial că genericul e „cretă făcută la Găeşti“. Unele
medicamente, cu un număr mic de cumpărători, pur şi simplu nu se mai găsesc.
Chiar şi zâmbetul farmacistelor a mai pălit. Au ţintă de vânzări trimestriale şi,
dacă nu o realizează, sunt penalizate. Medicamentele care expiră pe raft le
sunt imputate. Ce să faci, concurenţa e dură şi se lasă cu victime. Problema e
că nici la concurenţă nu e mai bine. Lanţurile de farmacii au ajuns să semene
între ele, ca lanţurile de supermarketuri, doar uniformele angajaţilor diferă.
Peste tot neoane, bodyguarzi şi o relaţie cu clientul cât mai „profesionistă“.
Adică impersonală. Şi, bineînţeles, cardul de reducere la produse care au fost
în prealabil scumpite mai mult decât reducerea de pe card.
În piaţă, toată lumea vorbeşte de exportul
paralel ca fiind cauza penuriei la unele medicamente. Preţul medicamentelor noi
şi scumpe e ţinut de guvern la un nivel scăzut pentru a le face accesibile
pacientului român. Marile lanţuri, în consorţii şi holdinguri cu marii
importatori, achită aceste medicamente ca şi cum ar fi fost comercializate pe
piaţa românească, dar de fapt le reexportă în Rusia şi lumea arabă la preţuri
mult mai mari. Acesta este un efect economic pervers al unei intenţii bune.
Apetitul pentru câştig al profesioniştilor în vânzări este ca apa – găseşte şi
cea mai mică crăpătură legislativă prin care să se strecoare. Desigur,
managerii şi proprietarii nu trebuie să privească pacientul în ochi atunci când
îl păcălesc ca să-i ia banii pe un produs inutil. Farmaciştii, da!
Un simplu farmacist, proprietar al micii
sale afaceri, nu face niciodată aşa ceva. În primul rând, pentru că el trăieşte
din relaţia de zi cu zi cu clienţii săi şi este o persoană respectată în
comunitate. În al doilea rând, volumul lui de marfă e prea mic pentru export
paralel. În marile lanţuri, legătura personală dintre client şi farmacist s-a
rupt iremediabil. Nu mai există clienţi individuali, ci doar mase de
consumatori care sunt îndrumate să consume ce hotărăşte consiliul de administraţie.
Sau, cum se spune în America, „Banii proştilor trebuie luaţi!“.
Această situaţie nu este iremediabilă şi
nici specifică capitalismului. Guvernul, dacă vrea să ajute bolnavii, poate
subvenţiona la pacient medicamentele scumpe şi nu să distorsioneze piaţa,
ducând la export paralel. În plus, guvernul poate reglementa şi controla piaţa.
Printre valorile capitalismului se numără justiţia imparţială şi libertatea de
iniţiativă în condiţii egale pentru toţi. Reglementarea şi controlul, dacă sunt
făcute corect, nu îngrădesc competiţia, ci hoţia. Regulile clare şi imparţiale
nu sunt anticapitaliste sau anticoncurenţiale. Din contră, sunt premisa dezvoltării
şi bunăstării. Concentrarea importator – lanţ de farmacii a dus la crearea unor
oligopoluri periculoase, cam ca în cazul băncilor care aveau şi activităţi
comerciale şi de investiţii şi de asigurări. Aţi văzut unde ne-au dus aceste
consorţii bancare în 2008. În industria sănătăţii există tendinţa de a atrage şi
lanţurile de policlinici şi laboratoare în aceste consorţii, cu importatorii şi
lanţurile farmaceutice. Dacă lăsăm să se întâmple acest lucru, atunci pacientul
nu mai are nicio şansă să beneficieze de banii sănătăţii, care în ultimă instanţă
sunt banii lui. În America şi în Europa, autorităţile au spart marile bănci în
bănci mai mici, specializate pe activităţi comerciale, de investiţii sau de
asigurări.
Esenţa practicii medicale este consultaţia,
adică „acea situaţie în care un om care este sau se crede bolnav apelează la un
om în care are încredere“ (conform definiţiei British Medical Association). Ce
încredere poţi să ai într-un om care are ţintă de vânzări la
medicamente/analize/consultaţii? Ca medic, eşti educat să vindeci. Ca negustor,
eşti educat să vinzi! Tehnicile de vânzare sunt în cel mai bun caz tehnici de
persuasiune, în cel mai rău caz tehnici de înşelare. Care va mai fi temeiul
relaţiei medic–pacient în absenţa încrederii?
Este în interesul publicului ca pacientul să
devină client? Societatea românească va hotărî, dacă va dori, care este
interesul public. Dacă nu au hotărât deja alţii în locul ei.
Medicii de familie, dar şi cei de alte
specialităţi, interesaţi să publice la această rubrică sunt invitaţi să ne
scrie la adresa inprimalinie@viata-medicala.ro |