Lipsa reacției colegilor mai tineri a venit „în valuri“ în
ultima perioadă și m-a făcut să mă gândesc la necesitatea și importanța
feedbackului. Am revăzut în două ocazii și sistemul devenit clasic, prin care,
pentru a simplifica activitatea evaluatorului, fie sunt desenate câteva
caricaturi (de la foarte veselă până la foarte nemulțumită), fie se pun zece
cifre și evaluatorul nu trebuie decât să puncteze „nota“ pe care o consideră
corespunzătoare. Doar că, utilizând un asemenea feedback, nu se pot identifica
slăbiciunile și nici posibilitățile de corecție.
O primă încercare de a îi învăța pe studenți cu privire la
importanța acestei activități are loc la Cercul de microbiologie. În urmă cu
cincisprezece ani, participau între cinci și douăzeci de studenți. În ultimii
ani, au fost și sesiuni cu mai bine de o sută de colegi, din diferiți ani. Dar
nici 20% din participanți nu încearcă să contribuie la îmbunătățirea
activității și nu oferă feedback. Se poate considera și că este o reacție de ne-colegialitate.
Fiecare sesiune este pregătită serios, în mai multe ore. Studenții lucrează
câteva ceasuri bune la o prezentare de zece-douăzeci de minute. Apoi, așteaptă
și ei evaluarea colegială.
În cadrul programului „Transmed“ (studenți din diferite centre
universitare petrec o săptămână la o universitate-gazdă), mai mulți studenți au
participat la cursuri sau lucrări practice de microbiologie, iar în ultima zi
de stagiu la București au participat la sesiunea de închidere a activității.
Deoarece există unele probleme privind spațiile necesare desfășurării tuturor
acțiunilor, conducerea Institutului „Cantacuzino“ a fost rugată să aprobe ca
ultima întâlnire să aibă loc în institut. Pentru că urma Cercul de
microbiologie, am invitat organizatorii și participanții să mai rămână un ceas,
să vadă cu ce ne ocupăm. Am pregătit și o mică activitate practică, cu dorința
de a avea un schimb de opinii. Dintre studenții care au participat la cursuri
sau la lucrările practice de microbiologie, a oferit feedback unul singur. În
seara întrunirii din institut, înainte de începerea lucrărilor Cercului, mulți
dintre cei prezenți s-au ridicat „colegial“ și au plecat (chiar dacă aveau încă
destul timp la dispoziție). Unii au rămas. Dintre cei care au rămas, a transmis
feedback o singură persoană. Pentru jumătate de oră, a participat la Cerc și o
colegă care acum este într-un an mai mare, de această dată în calitate de
coorganizator. Nu se poate afirma că a participat cu adevărat, pentru că mai
tot timpul a „butonat“ telefonul mobil. După mai multe zile, mi-a trimis un
mesaj: „Sper că nu au fost probleme cu cei de la Transmed. Dacă au fost, vă rog
să îmi spuneți. Încă nu am primit feedback de la ei (acum văd și eu cum e să nu
primești feedback); sunt curioasă cum li s-a părut Cercul de joi (la care n-am
putut sta decât foarte puțin)“.
Au urmat alte două activități, de această dată în cadrul
„Zilelor educației medicale continue“. În prima, șaisprezece colegi (rezidenți,
specialiști, primari) au acceptat invitația mea de a veni și prezenta în fața
colegilor mai tineri elemente legate de activitatea în cadrul specialității pe
care au ales-o. În mai puțin de două ceasuri, am „trecut“ prin boli
infecțioase, dermatologie, gastroenterologie, pneumologie, psihiatrie,
ortopedie, ORL, chirurgie, obstetrică-ginecologie, medicină de laborator,
parazitologie medicală. La final, au existat și întrebări, și discuții. Ultima
întrebare s-a referit la „nevoia reală“ a tinerilor medici de a pleca din
România. Răspunsul meu a fost: „Aici m-ai lovit direct în plex“. Și am spus,
din nou, că există pacienți și în țara noastră, că lucrurile s-au mai schimbat,
dar și că există o datorie pe care orice om o are față de țara în care s-a
născut (inclusiv pentru că a fost pregătit gratuit de la creșă, grădiniță și
până în momentul în care a încheiat studiile universitare). Unul dintre
ceilalți colegi mai mari a amintit și că părinții, bunicii și străbunicii ne
sunt în țară, dar și că în multe dintre satele românești întâlnim monumente ale
eroilor din cele două războaie mondiale, care au oferit jertfa supremă
gândindu-se la noi și la țara în care trăim. Ce să mai vorbim despre tinerii și
mai puțin tinerii care au ieșit în fața tancurilor și armelor automate în
decembrie 1989? Niciunul nu și-a dat viața pentru a deveni mai bogat; toți
doreau libertate și o viață mai bună pentru cei dragi, pentru România. Am mai
spus-o și am să o repet de oricâte ori voi avea ocazia: orice lucru rău care se
face este o întinare a memoriei înaintașilor noștri. Ce știm noi despre sacrificii?
Nici după această activitate nu am primit feedback decât de la
mai puțin de o cincime din participanți. Dintre mesajele primite, majoritatea
au fost scurte, realizate aparent în grabă, ca o obligație nesusținută de
înțelegere a importanței feedbackului. Organizarea acestei conferințe este deja
o tradiție, începută de un mare profesor și bun prieten, care m-a rugat ca de
această dată să o coordonez eu, deoarece era prins într-o altă activitate, în
afara Bucureștiului. Ne dorim păstrarea tradiției, ne dorim oferirea de
informații utile și pertinente către colegi, iar dacă așteptăm mica reacție de
feedback nu este pentru că aceasta ne-ar aduce vreun avantaj, ci tot în
favoarea colegilor mai tineri, pentru dezvoltarea lor.
Îmi aduc aminte că, în urmă cu peste doisprezece ani, am
coordonat o activitate a Cercului la care au participat, săptămânal, mai puțin
de zece studenți. Am avut întâlniri la diferite ore, în funcție de programul
lor (am venit și după-amiaza sau seara, am venit și la șapte dimineața). Până
de curând, am mai știut puțin despre activitatea unuia dintre colegii de
atunci. De-a lungul timpului, a ales să păstreze legătura, să mai ceară sfaturi
(fie din țară, fie din străinătate, de unde s-a aflat). În coordonarea mea a
realizat prima sa prezentare, apoi și alte prezentări, una, apoi mai multe
lucrări scrise, apoi a mai crescut. I-am mai facilitat și accesul în câteva
programe importante, pentru dezvoltare. Înaintea unui eveniment pe care l-a
considerat extrem de important pentru evoluția sa, avea încă întrebări. La cele
mai diverse ore din zi și din noapte, mi-a scris și a primit răspunsurile (mai
multe zeci de e-mailuri cu o zi înainte de eveniment). Acesta a trecut. Cu
bine. Însă, în cele trei săptămâni care i-au urmat, în comparație cu zecile de
mesaje transmise anterior, a mai apărut unul singur. Telegrafic. Din multe
lucruri promise și restante, unele nu păreau să se mai poată rezolva pentru că
mi-a descris situația dificilă în care se află, imposibilitatea de a se
descurca. Mi-a cerut înțelegere și compasiune. După puțină vreme însă,
surprinzător, ne-am întâlnit la o prezentare internațională. M-a „salutat din
mers“ și mi-a demonstrat că într-o lume a internetului, a accesului gratuit la
e-mail sau la altă variantă de comunicare, orice se poate uita, iar
demonstrația de „colegialitate“ nu are nicio limită. Este o poveste adevărată,
foarte asemănătoare cu multe altele pe care le-am trăit în cei peste douăzeci
și opt de ani de activitate universitară. Studenții sunt în stare să uite absolut
orice. Inclusiv noțiunea de colegialitate. Iar ceea ce mă doare și mă
îndurerează în mod particular este comportamentul duplicitar. Nu are nicio
importanță că mai tinerii „colegi“ te cred naiv (sau chiar prost) și își
închipuie că „te pot duce de nas“ cu ușurință – nu au decât să creadă. Problema
cea mai amară este că pot să se comporte în consecință. Și, cu toate acestea,
vreau să cred – îmi impun să cred – că trăim într-o lume în care șansa
colegialității este încă păstrată.
