Literatura,
dramaturgia şi medicina în general, dar şi psihiatria în special, au ceva de câştigat
unele de la altele. Varietatea caracterelor normale este finită, aşa încât
scriitorul poate găsi printre cele anormale teme de inspiraţie. Mai mult decât
atât, un romancier sau dramaturg bun nu poate fi decât unul dotat cu un
dezvoltat simţ de observaţie psihologic, sau chiar psihopatologic. Invers,
psihiatria înţelege din literatură marea diversitate a normalului şi a mentalităţii
pacienţilor. Patografia a fost de multă vreme o preocupare a celor ce au
analizat personajele pieselor unor dramaturgi ca Shakespeare sau romancieri ca
Dostoievski, acesta din urmă fiind considerat şi precursorul existenţialismului.
Fiind
aşa de cunoscut, Feodor Mihailovici
Dostoievski (1821–1881) nu mai are nevoie de o prezentare specială. În
biblioteca din pod am găsit – tradus în limba franceză – unul din romanele
sale, mai puţin cunoscut, care are ca personaj principal un caz de tulburare de
personalitate disociată. Este vorba de cel de-al doilea roman al său – Dublul
(Dvoinik) – apărut în anul 1846, la doi ani după prima sa carte, „Oameni sărmani“.
În legătură cu aceasta din urmă, scriitorul Knut Hamsun redă următoarea
întâmplare: la Nicolai Nekrasov, redactorul şef al revistei Sovremennik
(Contemporanul) vine într-o bună zi o persoană care se numea Dostoievski, lăsându-i
manuscrisul
primului său roman. După ce-l citeşte, Nekrasov dă buzna, la miezul
nopţii, peste Vissarion Belinski, nemaiputându-şi stăpâni admiraţia pentru
Dostoievski. Iată un elan de apreciere care lipseşte astăzi multor personalităţi
consacrate, dispuse să tacă sau să ignore cu superioritate valoarea altora.
În romanul „Dublul“, autorul ne trimite la tulburarea psihică, numită de nemţi doppelgänger (cel ce merge pe două
drumuri). Într-adevăr, Iakov Petrovici Goliadkin este un mărunt funcţionar
ministerial din Petersburg ce trăieşte la limita sărăciei cu servitorul său
slab la minte. Simţind că ceva nu este în regulă cu el, se adresează doctorului
Cristian Ivanovici, medicul său curant, căruia însă nu este în stare să-i
explice motivul pentru care îl consultă; în expunere se încurcă în fraze
confuze din care medicul, deşi remarcă unele bizarerii de comportament şi alterări
cognitive cu tentă paranoică, nu ştie ce să aleagă şi-l trimite acasă fără
nicio concluzie. După plecarea sa din cabinetul medical, se instalează un acces
de megalomanie: se plimbă prin Sankt Petersburg într-o trăsură luxoasă şi
dejunează la un restaurant scump, spre mirarea colegilor săi de birou. Acum
începe scindarea Selfului său în două
personalităţi distincte – umilul, modestul şi timidul funcţionar face loc unui
alt personaj, îndrăzneţ până la obrăznicie, lipsit de bună educaţie şi de reţineri
morale. Acesta din urmă, după ce îl împinge să dea buzna neinvitat la un bal
select şi să o abordeze, cu lipsă de reţinere, pe fiica unui nobil consilier
ministerial căruia îi era subaltern, îşi face apariţia halucinantă în aceeaşi
noapte ca dublul identităţii sale. Din momentul apariţiei lângă personajul
original, el îl însoţeşte peste tot, nu numai acasă dar şi la serviciu, unde i
se substituie cu şiretenie şi rea-credinţă. Latura paranoică se evidenţiează
prin faptul că totul îi apare sărmanului Goliadkin ca fiind rezultatul unei
conjuraţii în care sunt implicaţi, pe lângă şeful său, Andrei Filipovici, şi
colegii din birouri, chiar şi servitorul Petru, ca şi fosta lui gazdă. Toate
încercările lui Goliadkin de a scăpa de dublul său, care-l persecută cu cinism,
rămân fără rezultat, pentru că, deşi toţi cei din jur nu înţeleg nimic, se
comportă ca şi cum identitatea falsă ar exista în realitate. Vădita insanitate
a personajului romanului se accentuează prin demersurile din ce în ce mai
agresive pe care le face şefilor săi din minister, aşa că, în final, este urcat
de medicul şi de superiorul său în trăsura care-l conduce la ospiciu.
Dostoievski se foloseşte de un stil dens, repetitiv şi întrerupt pentru a reda
fluxul mental deviant al eroului său, identificând stările de confuzie şi
amnezie ale acestuia. La sfârşitul lecturii romanului ne putem întreba dacă
valoarea sa psihopatologică nu o umbreşte pe cea literară, pentru că atmosfera
sumbră şi tragică în care se petrece alienarea modestului funcţionar nu are
nimic estetic.
În cazul în care totul se reduce doar la o
interpretare psihanalitică, se poate spune că Dostoievski descrie o spargere (Spaltung) a Selfului, unul din cele două fragmente rezultate putând fi
proiectat în afara zonei în care Eul este capabil să testeze realitatea. Este
cunoscută teoria lui Winnicott, în care funcţionarea personalităţii se face cu
două Selfuri: unul superficial, evident, care însă nu este autentic, ci încorsetat
de conformismul social, şi un altul profund, nevăzut, inconştient, în care se
frământă pulsiunile care formează miezul instinctual individual, conferind
subiectului o semnătură unică. Comutarea între cele două nuclee de
personalitate realizează efectul unui comportament dual, opus şi neaşteptat.
Dar la Goliadkin se întâmplă mai mult decât
un fenomen de Spaltung, mai mult
decât o disociere simplă, ca în cazul unei isterii, pentru că-şi percepe dublul
în afara limitelor sale corporale şi îi atribuie acestuia rolul de agent
provocator al unei echipe de persecutori. Dacă deschidem cartea de diagnostice
psihiatrice, găsim un capitol intitulat „Tulburări de depersonalizare“, în care
se descrie o persoană ce asistă ca spectator pasiv, din afară, la diferitele
sale acţiuni, confuzia şi amnezia fiind regulă. Totuşi, în acest capitol suntem
preveniţi că experienţele de depersonalizare se petrec în anticamera
schizofreniei.
Reîntorcându-ne
la literatură, suntem convinşi că Dostoievski scrie nu pentru că vrea să ne
spună ceea ce crede el, ci pentru a ne face să ne dăm seama de ceea ce este de
spus. El se fixează pe o idee, pe care o urmăreşte neîncetat şi o repetă până o
face înţeleasă. În acest sens, romanul „Dublul“ este esenţial pentru înţelegerea
unei laturi psihice pe care o ocultăm, dar care există totuşi în fiecare dintre
noi, ne însoţeşte trăirile şi iese la iveală în moduri dintre cele mai neaşteptate:
latura alienată. Friedrich Nietzsche a avut dreptate afirmând: „Dostoievski…
singurul care m-a învăţat ceva în psihologie“.
