Am citit, nu demult, în „Viaţa Medicală“ un
incitant articol în care psihologii sunt chemaţi la o şi mai mare implicare în
acţiunile umane de salvare din dezastrele care afectează fizic şi psihic viaţa şi
sănătatea oamenilor. Recent, am participat la o reuşită reuniune ştiinţifică
organizată de Societatea de Salvare din Bucureşti şi Asociaţia Serviciilor de
Ambulanţă din România, eveniment naţional care a avut ca temă: „Salvăm vieţi
muncind împreună. Fiecare secundă contează“. Şi acolo a fost justificată
chemarea la acţiuni în comun în domeniul asistenţei medicale de urgenţă a
tuturor celor potenţial competenţi, inclusiv a psihologilor. Toate acestea m-au
determinat să exprim un anumit punct de vedere într-unul din multele domenii
ale psihologiei generale şi aplicate: psihologia urgenţei.
Reacţiile maselor în caz de dezastru
Percepţia asupra unui pericol iminent sau a
unui dezastru este esenţială, întrucât precede şi, de cele mai multe ori, poate
prezice comportamentul individual, dar şi pe cel al maselor. Au fost efectuate
numeroase studii de psihologie socială în încercarea de a determina tiparele
reacţiilor şi comportamentului oamenilor în astfel de cazuri, pentru a putea
elabora un plan de intervenţie cât mai eficient. Despre reacţiile maselor în
caz de dezastru au fost create o serie de mituri, susţinute de mass-media: Panică exagerată – în realitate, observaţiile
făcute în urma atentatelor teroriste de la 11 septembrie 2001 precum şi
studiile efectuate în urma altor dezastre de mare amploare demonstrează un răspuns
organizat al victimelor şi eforturi de salvare din partea populaţiei; Haos şi dezordine – deşi probabil legat
de mitul anterior, un alt dezastru, marele incendiu din Laguna Beach (1993)
dovedeşte contrariul: oamenii sunt uniţi în eforturile de salvare, raţionali,
organizaţi şi concentraţi asupra priorităţilor; Comportament antisocial – în general, în urma studiilor se observă
exact contrariul: solidaritate, empatie şi dorinţa de a salva tot grupul înaintea
propriei persoane; Şoc şi imposibilitatea
de a face faţă situaţiei – încă o dată fals, oamenii dovedesc abilităţi de
cooperare şi resurse emoţionale.
De-a lungul istoriei, au fost formulate mai
multe teorii despre reacţia şi comportamentul oamenilor aflaţi în situaţii de
criză. Cea mai veche ipoteză de acest gen este că, într-o situaţie de panică,
oamenii îşi pierd umanitatea, devenind animale ghidate doar de panică.
Quarantinelli (1957) reformulează această ipoteză pe baza observaţiilor făcute
de el şi de colegii săi în anii ’50, explicând că de fapt oamenii manifestă un
spirit de conservare exagerat, fiind interesaţi doar de propria supravieţuire şi
nepăsându-le de soarta celor din jur. Cercetările în acest domeniu continuă cu
studiile lui Keating şi Norris Johnson în anii ’80 şi ’90. Viziunea se schimbă
radical, ei contrazicând ipotezele precedente şi formulând o teorie nouă, aceea
că oamenii, chiar şi în situaţii care le pot pune viaţa în pericol, nu îşi
pierd legăturile cu alţi oameni, rămânând fiinţe sociale şi încercând în
permanenţă să se ancoreze în organizaţii sociale. Viziunea actuală asupra
acestor situaţii-limită este că oamenii afectaţi nu
tind să se dezumanizeze, nici să devină iraţionali sau ghidaţi de panică,antisociali sau asociali, ci, din contră, afişează un comportament social,
organizat şi raţional, având ca scop scoaterea întregului grup (sau organizaţie
socială, cum o numeşte Benito Aguirre) din criză. Studiile confirmă prezenţa
comportamentului prosocial, de multe ori bazat pe reciprocitate, în ciuda situaţiei
ameninţătoare cu care se confruntă aceste persoane şi indiferent de natura sau
de gravitatea acesteia. Un alt aspect pe care Aguirre pune accentul este faptul
că un bun predictor al comportamentului oamenilor în situaţii de criză sunt
informaţiile pe care aceştia le au despre persoanele apropiate (familie,
prieteni etc). Mawson explică acest fapt prin sugestia unui „model social
alternativ“ al comportamentului oamenilor care se află în situaţii de criză.
Acest model se bazează pe natura socială a fiinţei umane şi pe importanţa ataşamentului
şi a formării ataşamentelor faţă de persoanele din jur. Conform acestui studiu,
separarea de figurile de ataşament (persoanele de care cineva este ataşat)
devine un factor de stres cu o intensitate mai mare decât pericolul fizic în
sine, simpla prezenţă (fizică) a acestor figuri de ataşament având rolul de a
calma. Prezenţa persoanelor familiale influenţează şi percepţia asupra
dezastrului şi a pericolului, precum şi intenţia persoanei de a părăsi locul
respectiv. Conform teoriei lui Mawson, este mai puţin probabil ca persoanele
care nu sunt singure să părăsească locul de criză, şi dacă îl părăsesc, o vor
face împreună, având intenţia de a se îndrepta către alte locuri sau persoane
familiale şi nu de a părăsi zona de criză. Persoanele singure se vor ataşa cât
mai repede, astfel luând naştere acele „organizaţii sociale“ menţionate mai
sus. Sintetizând, contrar părerii colective că în situaţii de panică umanitatea
se pierde, oamenii fiind ghidaţi de spiritul de conservare, observaţiile făcute
în urma dezastrelor din trecut confirmă exact opusul: ceea ce îi ghidează pe
oameni este natura lor socială, spiritul prosocial şi solidaritatea, care îi
determină să rămână organizaţi, raţionali, împreună şi să se ajute reciproc. Cu
toate acestea, oamenii aceştia trec printr-un stres fizic, psihic şi emoţional
extraordinar şi au de cele mai multe ori nevoie de ajutor pentru a putea face
faţă situaţiei, accesându-şi propriile resurse emoţionale.
În cazul unei urgenţe sociale de mari proporţii,
sunt realizate intervenţii pe două planuri: operaţiuni de salvare primare –
asistenţă medicală şi organizatorică, necesare şi indispensabile unei astfel de
situaţii – şi operaţiuni secundare – sprijin psihologic, complementar acestora,
însă mult mai puţin cunoscut.
Intervenţia
psihologică în situaţii excepţionale
Ce este psihologia
de urgenţă? Specialitatea a luat
fiinţă ca derivată a psihologiei militare, a psihiatriei de urgenţă şi a
„Disaster Mental Health“ (Sănătate mintală în condiţii de dezastre) şi are ca
scop intervenţia în situaţii care ies din
rutină. Cei care beneficiază de acest tip de intervenţie sunt toţi
participanţii la o situaţie de criză sau dezastru natural: victime primare
(cele afectate direct şi personal), victime secundare (familia victimelor
primare sau martorii evenimentelor) şi, nu în ultimul rând, victimele terţiare
(membrii echipajelor de intervenţie – persoane expuse la un stress fizic şi emoţional
excepţional). Psihologia de urgenţă nu este şi nu ar trebui practicată doar în
cazul unui dezastru de proporţii, ea fiind o intervenţie promptă în situaţii
excepţionale. Un exemplu tipic pentru a demonstra acest fapt este o persoană
care are un atac de panică într-un avion. Însoţitorul de bord va întreba
întotdeaun „Este un doctor la bord?“ şi nicidecum „Se află vreun terapeut sau
un psiholog la bord?“, deşi probabil că acesta ar fi mai potrivit, de vreme ce
simptomele au fundament emoţional, deci psihologic, şi nu fiziologic. Aici este
necesară intervenţia psihologică, nu terapeutică, cu scopul de a ajuta persoana
respectivă să îşi găsească propriile resurse emoţionale necesare pentru a trece
peste momentul de panică şi pentru a vedea situaţia în care se află într-o
lumină pozitivă şi în mod raţional.
Ca urmare a unui dezastru natural, se vorbeşte
în literatura de specialitate despre patru faze de manifestări emoţionale ale
supravieţuitorului unui astfel de eveniment: Faza de impact – persoana nu arată nicio emoţie puternică,
manifestând doar dorinţa de supravieţuire. Faza
„inventar“ – o evaluare a situaţiei actuale, a pierderilor, împreună cu
încercarea de a găsi alţi supravieţuitori, în special persoane familiale; în
acest caz, normele sociale convenţionale dispar în favoarea unui ataşament faţă
de celelalte victime şi relaţii bazate pe ajutor reciproc şi ajutor în efortul
de supravieţuire şi de căutare a resurselor şi a celorlalţi posibili supravieţuitori.Faza de salvare – caracterizată prin
acţiunile echipajelor de intervenţie faţă de care persoana în cauză dezvoltă o
încredere deplină. Faza de recuperare
– deznădejde, lipsa speranţei şi o imagine de ansamblu negativă, pot avea
impresia că nu sunt depuse suficiente eforturi de echipajele de salvare faţă de
care pot începe să dezvolte o atitudine ostilă. Simptomele afişate diferă
desigur de la persoană la persoană, însă majoritatea sunt comune în TSPT
(tulburare de stres post-traumatic), chiar dacă un procent foarte mic sunt
diagnosticaţi cu această tulburare. Printre simptome se numără: iritabilitate excesivă,
furie şi stări violente, stări de negare, pierderea apetitului şi libidoului,
oboseală cronică, lipsa energiei, probleme de atenţie şi concentrare, coşmaruri,
insomnii, schimbări bruşte de comportament, migrene, dureri toracice, consum
excesiv de alcool, tendinţa de a se culpabiliza pe sine sau pe cei din jur,
lipsa speranţei, sevraj, izolare, greaţă, dureri de stomac, lipsa comunicării
cu cei din jur. Toate acestea sunt manifestări
fiziologice ale unei tulburări psihologice. Pentru a le reduce, persoanele
respective trebuie încurajate să comunice, să încerce să îşi refacă viaţa prin
revenirea la vechile obiceiuri. Psihologii sunt necesari în această situaţie
pentru a asculta problemele acestora şi pentru a-i ajuta să vadă situaţia în
care se află într-o lumină pozitivă.
Reacţii de spaimă
Într-o cercetare ştiinţifică efectuată cu
ocazia cutremurului de la 10 noiembrie 1940, se remarcă terminologia folosită
de autori atunci: „paralizie, stupoare emoţională, atonie afectivă, moarte
vazo-motorie“. Se subliniază că tulburările mentale postseismice se realizează
în esenţă prin intermediul emoţiilor şi al tulburărilor somatice concomitente,
intensitatea şi forma reacţiei depinzând de constituţie, asupra căreia acţionează
traumatismul psihic. Sunt descrise sindroame obsesiv anxioase, paraplegii funcţionale
şi accese depresive foarte frecvente. În analiza fenomenelor constatate în urma
cutremurului din martie 1977, apare noţiunea de „tulburare de conştiinţă“,
reprezentând modificări ale capacităţii de reflectare a propriului eu sau a
lumii înconjurătoare. Ziariştii vremii descriu evenimentul prin termeni
dramatici: catastrofă tragică, dezastru inimaginabil, cataclism sinistru etc.
Soldat cu 1.570 de decese şi 11.300 de răniţi reprezentând victimele primare şi
peste 200.000 de locuinţe avariate, seismul a provocat diverse tulburări, acte
depresive sau acele tulburări de conştiinţă menţionate mai sus. Sunt menţionate
totuşi eforturile populaţiei care, din proprie iniţiativă, ajută la scoaterea
victimelor din dărâmături şi la eforturile autorităţilor de limitare a
daunelor.
Aceste tulburări psihologice şi
psihopatologice ale conştiinţei sunt legate de reacţiile de spaimă. În
biologie, se vorbeşte despre două legi fundamentale: conservarea vieţii şi
supravieţuirea speciei. Reacţia de spaimă apare în momentul în care una dintre
acestea este ameninţată. Spaima generează două tipuri de reacţii: Fiziologice – fie planuri pentru
salvarea proprie (conform instinctului de conservare), a persoanelor apropiate
(figurile de ataşament) şi a celor din jur (supravieţuirea speciei) –
comportament specific personalităţilor active, fie acceptarea fatalităţii
evenimentului, supunere umilă în faţa forţelor naturii – comportament specific
personalităţilor pasive. Există unele persoane care incorporează ambele tipuri
de personalitate: personal se simt neputincioşi în faţa forţelor naturii, dar
sunt activi în efortul de a-i ajuta pe alţii (activişti, medici, pedagogi
etc.). Patologice: în general se
deosebesc de cele normale prin intensitate sau calitativ. Reacţia de spaimă
este manifestată de toţi cei afectaţi, direct sau indirect. Majoritatea au reacţii
fiziologice, spaima fiind după scurt timp înlocuită de alte comportamente:
oamenii sunt capabili de o apreciere calmă şi raţională a situaţiei; ei vor
adopta una din cele două decizii: fie de salvare, fie de aşteptare.
SMURD pentru probleme emoţionale
Se discută în literatura de specialitate
despre eforturile victimelor de a „face faţă” evenimentelor traumatice. Această
noţiune este definită de Lazarus şi Folkman (1984) ca o „schimbare constantă la
nivelul eforturilor cognitive şi comportamentale pentru a organiza cerinţele
interne sau externe care sunt percepute ca fiind epuizante pentru resursele
fizice sau emoţionale ale unei persoane“. Aceasta se realizează în două moduri,
prin concentrare emoţională sau concentrare pe o problemă (problem-focus), după
motto-ul: „Doamne, dă-mi seninătate să accept lucrurile pe care nu le pot
schimba, curaj să schimb ceea ce pot şi înţelepciune să văd diferenţa între
cele două.“ (Reinhold Niebuhr) Adaptarea şi acceptarea unor lucruri, din punct
de vedere emoţional, combinată cu schimbarea unor acţiuni sau atitudini asupra
situaţiei actuale, s-au dovedit a fi cel mai potrivit mecanism de a „face faţă“
unei situaţii traumatice care necesită resurse emoţionale excepţionale. Despre
accidentul din Muntenegru, dr. Grosu-Popescu menţiona în articolul publicat în
„Viaţa medicală“ că „nu contează atât valoarea obiectivă a factorului de risc
ce se abate asupra cuiva, cât contează valoarea lui subiectivă“. Cu alte
cuvinte, gravitatea unui fapt este dată de măsura în care este perceput de
victimă. Ea propune un sistem de management şi descarcerare al problemelor emoţionale
survenite de pe urma unei urgenţe, sau un SMURD(e), aşa cum îl numea dsa. Un
astfel de sistem funcţionează deja în SUA: APA-DRN (Reţeaua de intervenţie în
dezastre a Asociaţiei psihologilor americani). Această reţea este formată
dintr-un grup de aproximativ 2.500 de psihologi şi psihoterapeuţi licenţiaţi şi
antrenaţi pentru a interveni în urgenţe sau dezastre, oferind asistenţă în mod
voluntar atât victimelor – supravieţuitori, rudele acestora sau martorii
evenimentelor –, cât şi membrilor echipajelor de intervenţie.
Ce poate face un psiholog la locul unui
dezastru? Printre primele atribuţii ale acestuia se numără cele de bază ale
unui voluntar: informarea victimelor, îndrumarea lor către cele mai apropiate
surse de hrană şi apă, conducerea către adăposturi etc. Totuşi, prin pregătirea
lor profesională şi prin capacitatea unică de a ajuta oamenii în situaţii de
stres, suportul emoţional oferit de psihologi în condiţiile unei urgenţe se
poate dovedi crucial. Deşi nu oferă servicii de terapie la faţa locului,
psihologii ajută victimele să îşi găsească propriile resurse emoţionale pentru
a face faţă situaţiei prezente precum şi celor ce urmează, într-o manieră
organizată şi realistă. În plus, voluntarii şi membrii echipelor de intervenţie
ar putea avea nevoie de ajutor emoţional pentru a putea susţine un efort
extraordinar într-o situaţie cu o încărcătură emoţională deosebită. În aceste
situaţii de urgenţă, oamenilor le va fi greu să îşi acceseze propriile resurse
emoţionale pentru a putea trece de la starea de deznădejde şi lipsa de speranţă,
provocate de situaţia în care se află, la perspective noi, realiste şi raţionale,
necesare refacerii. Procesul include paşi mici pentru stabilirea unor ţeluri
sau priorităţi concrete, atât individuale cât şi colective, comune tuturor
victimelor.
În concluzie, căutarile moderne de a interveni cât mai
prompt şi mai eficient în asistenţa de urgenţă, în calamităţi sau situaţii care
pot pune în pericol viaţa omului, au condus la constituirea psihologiei de
urgenţă. Indiferent de situaţia în care se găsesc victimele, de gravitatea ei
sau de pericolul perceput, un lucru este sigur: un traumatism fizic va fi însoţit de cele mai multe ori şi de unul
psihic, emoţional, impunând ca psihologii să
fie cât mai degrabă implicaţi în actul urgenţei medicale. Această realitate
este urgenţa psihologiei.