Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  PROIECTE  »  Dosar

Psihologia urgenţei, urgenţa psihologiei

   Am citit, nu demult, în „Viaţa Medicală“ un incitant articol în care psihologii sunt chemaţi la o şi mai mare implicare în acţiunile umane de salvare din dezastrele care afectează fizic şi psihic viaţa şi sănătatea oamenilor. Recent, am participat la o reuşită reuniune ştiinţifică organizată de Societatea de Salvare din Bucureşti şi Asociaţia Serviciilor de Ambulanţă din România, eveniment naţional care a avut ca temă: „Salvăm vieţi muncind împreună. Fiecare secundă contează“. Şi acolo a fost justificată chemarea la acţiuni în comun în domeniul asistenţei medicale de urgenţă a tuturor celor potenţial competenţi, inclusiv a psihologilor. Toate acestea m-au determinat să exprim un anumit punct de vedere într-unul din multele domenii ale psihologiei generale şi aplicate: psihologia urgenţei.

 

Reacţiile maselor în caz de dezastru

 

   Percepţia asupra unui pericol iminent sau a unui dezastru este esenţială, întrucât precede şi, de cele mai multe ori, poate prezice comportamentul individual, dar şi pe cel al maselor. Au fost efectuate numeroase studii de psihologie socială în încercarea de a determina tiparele reacţiilor şi comportamentului oamenilor în astfel de cazuri, pentru a putea elabora un plan de intervenţie cât mai eficient. Despre reacţiile maselor în caz de dezastru au fost create o serie de mituri, susţinute de mass-media: Panică exagerată – în realitate, observaţiile făcute în urma atentatelor teroriste de la 11 septembrie 2001 precum şi studiile efectuate în urma altor dezastre de mare amploare demonstrează un răspuns organizat al victimelor şi eforturi de salvare din partea populaţiei; Haos şi dezordine – deşi probabil legat de mitul anterior, un alt dezastru, marele incendiu din Laguna Beach (1993) dovedeşte contrariul: oamenii sunt uniţi în eforturile de salvare, raţionali, organizaţi şi concentraţi asupra priorităţilor; Comportament antisocial – în general, în urma studiilor se observă exact contrariul: solidaritate, empatie şi dorinţa de a salva tot grupul înaintea propriei persoane; Şoc şi imposibilitatea de a face faţă situaţiei – încă o dată fals, oamenii dovedesc abilităţi de cooperare şi resurse emoţionale.
   De-a lungul istoriei, au fost formulate mai multe teorii despre reacţia şi comportamentul oamenilor aflaţi în situaţii de criză. Cea mai veche ipoteză de acest gen este că, într-o situaţie de panică, oamenii îşi pierd umanitatea, devenind animale ghidate doar de panică. Quarantinelli (1957) reformulează această ipoteză pe baza observaţiilor făcute de el şi de colegii săi în anii ’50, explicând că de fapt oamenii manifestă un spirit de conservare exagerat, fiind interesaţi doar de propria supravieţuire şi nepăsându-le de soarta celor din jur. Cercetările în acest domeniu continuă cu studiile lui Keating şi Norris Johnson în anii ’80 şi ’90. Viziunea se schimbă radical, ei contrazicând ipotezele precedente şi formulând o teorie nouă, aceea că oamenii, chiar şi în situaţii care le pot pune viaţa în pericol, nu îşi pierd legăturile cu alţi oameni, rămânând fiinţe sociale şi încercând în permanenţă să se ancoreze în organizaţii sociale. Viziunea actuală asupra acestor situaţii-limită este că oamenii afectaţi nu tind să se dezumanizeze, nici să devină iraţionali sau ghidaţi de panică,Oameni îmbrăţişându-se în faţa unui adăpost de urgenţă din Lac-Mégantic (Canada) după ce expolozia unui marfar transportând petrol a distrus peste 30 de clădiri din centrul oraşului,  făcând cel puţin 47 de victimeantisociali sau asociali, ci, din contră, afişează un comportament social, organizat şi raţional, având ca scop scoaterea întregului grup (sau organizaţie socială, cum o numeşte Benito Aguirre) din criză. Studiile confirmă prezenţa comportamentului prosocial, de multe ori bazat pe reciprocitate, în ciuda situaţiei ameninţătoare cu care se confruntă aceste persoane şi indiferent de natura sau de gravitatea acesteia. Un alt aspect pe care Aguirre pune accentul este faptul că un bun predictor al comportamentului oamenilor în situaţii de criză sunt informaţiile pe care aceştia le au despre persoanele apropiate (familie, prieteni etc). Mawson explică acest fapt prin sugestia unui „model social alternativ“ al comportamentului oamenilor care se află în situaţii de criză. Acest model se bazează pe natura socială a fiinţei umane şi pe importanţa ataşamentului şi a formării ataşamentelor faţă de persoanele din jur. Conform acestui studiu, separarea de figurile de ataşament (persoanele de care cineva este ataşat) devine un factor de stres cu o intensitate mai mare decât pericolul fizic în sine, simpla prezenţă (fizică) a acestor figuri de ataşament având rolul de a calma. Prezenţa persoanelor familiale influenţează şi percepţia asupra dezastrului şi a pericolului, precum şi intenţia persoanei de a părăsi locul respectiv. Conform teoriei lui Mawson, este mai puţin probabil ca persoanele care nu sunt singure să părăsească locul de criză, şi dacă îl părăsesc, o vor face împreună, având intenţia de a se îndrepta către alte locuri sau persoane familiale şi nu de a părăsi zona de criză. Persoanele singure se vor ataşa cât mai repede, astfel luând naştere acele „organizaţii sociale“ menţionate mai sus. Sintetizând, contrar părerii colective că în situaţii de panică umanitatea se pierde, oamenii fiind ghidaţi de spiritul de conservare, observaţiile făcute în urma dezastrelor din trecut confirmă exact opusul: ceea ce îi ghidează pe oameni este natura lor socială, spiritul prosocial şi solidaritatea, care îi determină să rămână organizaţi, raţionali, împreună şi să se ajute reciproc. Cu toate acestea, oamenii aceştia trec printr-un stres fizic, psihic şi emoţional extraordinar şi au de cele mai multe ori nevoie de ajutor pentru a putea face faţă situaţiei, accesându-şi propriile resurse emoţionale.
   În cazul unei urgenţe sociale de mari proporţii, sunt realizate intervenţii pe două planuri: operaţiuni de salvare primare – asistenţă medicală şi organizatorică, necesare şi indispensabile unei astfel de situaţii – şi operaţiuni secundare – sprijin psihologic, complementar acestora, însă mult mai puţin cunoscut.

 

Intervenţia psihologică în situaţii excepţionale

 

   Ce este psihologia de urgenţă? Specialitatea a luat fiinţă ca derivată a psihologiei militare, a psihiatriei de urgenţă şi a „Disaster Mental Health“ (Sănătate mintală în condiţii de dezastre) şi are ca scop intervenţia în situaţii care ies din rutină. Cei care beneficiază de acest tip de intervenţie sunt toţi participanţii la o situaţie de criză sau dezastru natural: victime primare (cele afectate direct şi personal), victime secundare (familia victimelor primare sau martorii evenimentelor) şi, nu în ultimul rând, victimele terţiare (membrii echipajelor de intervenţie – persoane expuse la un stress fizic şi emoţional excepţional). Psihologia de urgenţă nu este şi nu ar trebui practicată doar în cazul unui dezastru de proporţii, ea fiind o intervenţie promptă în situaţii excepţionale. Un exemplu tipic pentru a demonstra acest fapt este o persoană care are un atac de panică într-un avion. Însoţitorul de bord va întreba întotdeaun „Este un doctor la bord?“ şi nicidecum „Se află vreun terapeut sau un psiholog la bord?“, deşi probabil că acesta ar fi mai potrivit, de vreme ce simptomele au fundament emoţional, deci psihologic, şi nu fiziologic. Aici este necesară intervenţia psihologică, nu terapeutică, cu scopul de a ajuta persoana respectivă să îşi găsească propriile resurse emoţionale necesare pentru a trece peste momentul de panică şi pentru a vedea situaţia în care se află într-o lumină pozitivă şi în mod raţional.
   Ca urmare a unui dezastru natural, se vorbeşte în literatura de specialitate despre patru faze de manifestări emoţionale ale supravieţuitorului unui astfel de eveniment: Faza de impact – persoana nu arată nicio emoţie puternică, manifestând doar dorinţa de supravieţuire. Faza „inventar“ – o evaluare a situaţiei actuale, a pierderilor, împreună cu încercarea de a găsi alţi supravieţuitori, în special persoane familiale; în acest caz, normele sociale convenţionale dispar în favoarea unui ataşament faţă de celelalte victime şi relaţii bazate pe ajutor reciproc şi ajutor în efortul de supravieţuire şi de căutare a resurselor şi a celorlalţi posibili supravieţuitori.Faza de salvare – caracterizată prin acţiunile echipajelor de intervenţie faţă de care persoana în cauză dezvoltă o încredere deplină. Faza de recuperare – deznădejde, lipsa speranţei şi o imagine de ansamblu negativă, pot avea impresia că nu sunt depuse suficiente eforturi de echipajele de salvare faţă de care pot începe să dezvolte o atitudine ostilă. Simptomele afişate diferă desigur de la persoană la persoană, însă majoritatea sunt comune în TSPT (tulburare de stres post-traumatic), chiar dacă un procent foarte mic sunt diagnosticaţi cu această tulburare. Printre simptome se numără: iritabilitate excesivă, furie şi stări violente, stări de negare, pierderea apetitului şi libidoului, oboseală cronică, lipsa energiei, probleme de atenţie şi concentrare, coşmaruri, insomnii, schimbări bruşte de comportament, migrene, dureri toracice, consum excesiv de alcool, tendinţa de a se culpabiliza pe sine sau pe cei din jur, lipsa speranţei, sevraj, izolare, greaţă, dureri de stomac, lipsa comunicării cu cei din jur. Toate acestea sunt manifestări fiziologice ale unei tulburări psihologice. Pentru a le reduce, persoanele respective trebuie încurajate să comunice, să încerce să îşi refacă viaţa prin revenirea la vechile obiceiuri. Psihologii sunt necesari în această situaţie pentru a asculta problemele acestora şi pentru a-i ajuta să vadă situaţia în care se află într-o lumină pozitivă.

 

Reacţii de spaimă

 

   Într-o cercetare ştiinţifică efectuată cu ocazia cutremurului de la 10 noiembrie 1940, se remarcă terminologia folosită de autori atunci: „paralizie, stupoare emoţională, atonie afectivă, moarte vazo-motorie“. Se subliniază că tulburările mentale postseismice se realizează în esenţă prin intermediul emoţiilor şi al tulburărilor somatice concomitente, intensitatea şi forma reacţiei depinzând de constituţie, asupra căreia acţionează traumatismul psihic. Sunt descrise sindroame obsesiv anxioase, paraplegii funcţionale şi accese depresive foarte frecvente. În analiza fenomenelor constatate în urma cutremurului din martie 1977, apare noţiunea de „tulburare de conştiinţă“, reprezentând modificări ale capacităţii de reflectare a propriului eu sau a lumii înconjurătoare. Ziariştii vremii descriu evenimentul prin termeni dramatici: catastrofă tragică, dezastru inimaginabil, cataclism sinistru etc. Soldat cu 1.570 de decese şi 11.300 de răniţi reprezentând victimele primare şi peste 200.000 de locuinţe avariate, seismul a provocat diverse tulburări, acte depresive sau acele tulburări de conştiinţă menţionate mai sus. Sunt menţionate totuşi eforturile populaţiei care, din proprie iniţiativă, ajută la scoaterea victimelor din dărâmături şi la eforturile autorităţilor de limitare a daunelor.
   Aceste tulburări psihologice şi psihopatologice ale conştiinţei sunt legate de reacţiile de spaimă. În biologie, se vorbeşte despre două legi fundamentale: conservarea vieţii şi supravieţuirea speciei. Reacţia de spaimă apare în momentul în care una dintre acestea este ameninţată. Spaima generează două tipuri de reacţii: Fiziologice – fie planuri pentru salvarea proprie (conform instinctului de conservare), a persoanelor apropiate (figurile de ataşament) şi a celor din jur (supravieţuirea speciei) – comportament specific personalităţilor active, fie acceptarea fatalităţii evenimentului, supunere umilă în faţa forţelor naturii – comportament specific personalităţilor pasive. Există unele persoane care incorporează ambele tipuri de personalitate: personal se simt neputincioşi în faţa forţelor naturii, dar sunt activi în efortul de a-i ajuta pe alţii (activişti, medici, pedagogi etc.). Patologice: în general se deosebesc de cele normale prin intensitate sau calitativ. Reacţia de spaimă este manifestată de toţi cei afectaţi, direct sau indirect. Majoritatea au reacţii fiziologice, spaima fiind după scurt timp înlocuită de alte comportamente: oamenii sunt capabili de o apreciere calmă şi raţională a situaţiei; ei vor adopta una din cele două decizii: fie de salvare, fie de aşteptare.

 

SMURD pentru probleme emoţionale

 

   Se discută în literatura de specialitate despre eforturile victimelor de a „face faţă” evenimentelor traumatice. Această noţiune este definită de Lazarus şi Folkman (1984) ca o „schimbare constantă la nivelul eforturilor cognitive şi comportamentale pentru a organiza cerinţele interne sau externe care sunt percepute ca fiind epuizante pentru resursele fizice sau emoţionale ale unei persoane“. Aceasta se realizează în două moduri, prin concentrare emoţională sau concentrare pe o problemă (problem-focus), după motto-ul: „Doamne, dă-mi seninătate să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curaj să schimb ceea ce pot şi înţelepciune să văd diferenţa între cele două.“ (Reinhold Niebuhr) Adaptarea şi acceptarea unor lucruri, din punct de vedere emoţional, combinată cu schimbarea unor acţiuni sau atitudini asupra situaţiei actuale, s-au dovedit a fi cel mai potrivit mecanism de a „face faţă“ unei situaţii traumatice care necesită resurse emoţionale excepţionale. Despre accidentul din Muntenegru, dr. Grosu-Popescu menţiona în articolul publicat în „Viaţa medicală“ că „nu contează atât valoarea obiectivă a factorului de risc ce se abate asupra cuiva, cât contează valoarea lui subiectivă“. Cu alte cuvinte, gravitatea unui fapt este dată de măsura în care este perceput de victimă. Ea propune un sistem de management şi descarcerare al problemelor emoţionale survenite de pe urma unei urgenţe, sau un SMURD(e), aşa cum îl numea dsa. Un astfel de sistem funcţionează deja în SUA: APA-DRN (Reţeaua de intervenţie în dezastre a Asociaţiei psihologilor americani). Această reţea este formată dintr-un grup de aproximativ 2.500 de psihologi şi psihoterapeuţi licenţiaţi şi antrenaţi pentru a interveni în urgenţe sau dezastre, oferind asistenţă în mod voluntar atât victimelor – supravieţuitori, rudele acestora sau martorii evenimentelor –, cât şi membrilor echipajelor de intervenţie.
   Ce poate face un psiholog la locul unui dezastru? Printre primele atribuţii ale acestuia se numără cele de bază ale unui voluntar: informarea victimelor, îndrumarea lor către cele mai apropiate surse de hrană şi apă, conducerea către adăposturi etc. Totuşi, prin pregătirea lor profesională şi prin capacitatea unică de a ajuta oamenii în situaţii de stres, suportul emoţional oferit de psihologi în condiţiile unei urgenţe se poate dovedi crucial. Deşi nu oferă servicii de terapie la faţa locului, psihologii ajută victimele să îşi găsească propriile resurse emoţionale pentru a face faţă situaţiei prezente precum şi celor ce urmează, într-o manieră organizată şi realistă. În plus, voluntarii şi membrii echipelor de intervenţie ar putea avea nevoie de ajutor emoţional pentru a putea susţine un efort extraordinar într-o situaţie cu o încărcătură emoţională deosebită. În aceste situaţii de urgenţă, oamenilor le va fi greu să îşi acceseze propriile resurse emoţionale pentru a putea trece de la starea de deznădejde şi lipsa de speranţă, provocate de situaţia în care se află, la perspective noi, realiste şi raţionale, necesare refacerii. Procesul include paşi mici pentru stabilirea unor ţeluri sau priorităţi concrete, atât individuale cât şi colective, comune tuturor victimelor.
   În concluzie, căutarile moderne de a interveni cât mai prompt şi mai eficient în asistenţa de urgenţă, în calamităţi sau situaţii care pot pune în pericol viaţa omului, au condus la constituirea psihologiei de urgenţă. Indiferent de situaţia în care se găsesc victimele, de gravitatea ei sau de pericolul perceput, un lucru este sigur: un traumatism fizic va fi însoţit de cele mai multe ori şi de unul psihic, emoţional, impunând ca psihologii să fie cât mai degrabă implicaţi în actul urgenţei medicale. Această realitate este urgenţa psihologiei.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC