Descoperirea antibioticelor a fost
considerată un mare pas înainte în tratamentul infecţiilor şi, la acea vreme,
puţini au anticipat că administrarea lor preventivă sau curativă, fără o
indicaţie precisă, va crea în timp aşa-numitele „superbacterii“. În toată
lumea, cazurile letale de infecţii cu bacterii extrem de rezistente la
antibiotice se înmulţesc. Centrul european pentru prevenţia şi controlul
bolilor (ECDC) apreciază că, în fiecare an, în Europa, aproximativ 500.000 de
persoane sunt infectate cu o bacterie multirezistentă, iar în jur de 25.000
decedează. O cauză majoră în apariţia multirezistenţei bacteriene este
prescrierea nejustificată de antibiotice la om, dar şi la animale, în special
cele din crescătorii. La om, se consideră că mai mult de jumătate din aceste
prescripţii sunt inutile.
La numai patru ani de la introducerea
penicilinei, Staphylococcus aureus,
care se găseşte în mod normal la nivelul tegumentelor şi mucoaselor la 30% din
populaţia aparent sănătoasă, a fost prima bacterie la care s-a dovedit
rezistenţă la un antibiotic. În urma aşa-numitului proces de selecţie
darwiniană, stafilococul auriu a dezvoltat rezistenţă la meticilină,
tetraciclină şi eritromicină, în proporţie de peste 40% din cazuri. Bacteria
devine agresivă şi poate cauza infecţii severe, adesea cu sfârşit letal, în
cazul scăderii marcate a rezistenţei organismului şi/sau la cei cu leziuni şi
răni la nivelul pielii. Dacă la început stafilococul rezistent se găsea numai în
spitale/unităţi cu paturi, din 1993 el a fost depistat şi în mediul înconjurător,
de exemplu în grajdurile de creştere a porcilor. În prezent se crede că nu
toate bacteriile (supra)rezistente provin din mediul spitalicesc, ci ar fi
introduse în unităţile medicale şi de „purtătorii sănătoşi“. MRSA este cea mai
frecventă cauză a infecţiilor intraspitaliceşti (septicemii, pneumonii) în
secţiile de terapie intensivă.
În prezent, S. aureus şi S. epidermidis
rezistenţi la antibiotice sunt răspândiţi în toată lumea, sunt cele mai
studiate bacterii intraspitaliceşi şi (aproape) în fiecare ţară există
standarde şi protocoale de prevenţie şi tratament. Din acest punct de vedere,
Olanda are poate cel mai bine pus la punct sistem de control al infecţiilor
intraspitaliceşti (după unii prea vigilent) şi în special pentru stafilococii
rezistenţi la meticilină. În acest fel, unităţile sanitare olandeze se
protejează împotriva bacteriilor de import rezistente la antibiotice.
În fiecare unitate cu paturi se respectă
protocolul MRSA. Iată un exemplu de ceea ce se face, în linii mari: medicul de
familie poate iniţia procedura de screening la un pacient suspect a fi MRSA
pozitiv; el are obligaţia de a informa un alt medic dacă trimite pentru
consult/internare un pacient pozitiv; medicul specialist completează la
internare (chiar şi la cea de o zi) un formular care este apoi ataşat la
dosarul medical; pacientul este întrebat dacă în ultimele şase luni a fost
tratat în străinătate şi dacă acolo a suferit o intervenţie policlinică sau a fost
internat şi dacă există factori de risc (plăgi, cateter, infuzie, implanturi)
sau dacă a fost în ultimele şase luni tratat/izolat într-o instituţie olandeză
din cauza rezistenţei bacteriene; dacă da, cazul este considerat suspect până
la proba contrarie şi se iniţiază procedura de testare (dacă pacientul va fi
tratat policlinic şi este pozitiv, se începe tratamentul şi uneori testarea
contacţilor) şi/sau de izolare, precum şi măsurile de prevenţie şi tratament
pentru cei care trebuie internaţi de urgenţă; cazurile se anunţă
departamentului de igienă, nonstop la dispoziţia medicilor pentru consiliere; în
unităţile sanitare există pliante care informează publicul despre MRSA;
departamentele de igienă şi prevenire a infecţiilor au obligaţia de a consilia
medicii de familie şi de a instrui asistenţii medicali; personalul din spital
care a venit în contact cu un pacient depistat pozitiv este, de asemenea,
testat, şi persoana pozitivă pentru MRSA nu mai are voie să lucreze în clinică,
este repartizată în sectorul administrativ şi/sau trimisă acasă, tratată şi
testată periodic, până devine negativă.
Prevenirea şi controlul infecţiilor
intraspitaliceşti este o problemă de educaţie a profesioniştilor şi a
pacienţilor, de organizare, de disciplină şi de control şi ar avea mult mai
puţin sau aproape nimic de a face cu insuficienta finanţare a unui sistem
sanitar. Astfel, pe lângă prescrierea raţională a antibioticelor (prin care se
economisesc bani), ar trebui respectate normele simple de igienă şi depistaţi
purtătorii săntătoşi (atât din rândul personalului medical, cât şi la
internare) printr-un examen bacteriologic simplu – cultura şi antibiograma de
la nivelul tegumentelor, mucoaselor (nas, gât, perineu, axile, leziune
tegumentară) sau din produse biologice. Purtătorii trebuie cunoscuţi şi înregistraţi,
iar la internare trebuie verificaţi şi luate măsuri de protecţie.
Deoarece rezistenţa bacteriană este în
creştere, cercetătorii s-au întrebat cum sunt indicate antibioticele, în primul
rând de către medicii de familie/generalişti în cazul celor mai frecvente
infecţii, de exemplu în infecţia de căi respiratorii inferioare, care se
manifestă cu tuse acută, unul din motivele pentru care aceştia prescriu
antibiotice. În cadrul proiectului de cercetare numit GRACE (Genomics to combat
resistance against antibiotics in community acquired LRTI in Europe) s-au
analizat datele aproximativ a 13.000 de pacienţi din 13 ţări (printre care nu
s-a numărat şi România). Ţările în care se prescriu în proporţie de peste 70%
antibiotice în infecţiile de căi respiratorii inferioare sunt Polonia (71%),
Ungaria (75%) şi Slovacia (88%). Cel mai mic procent de prescriere este
întâlnit în Belgia (26%), urmată de Norvegia (30%) şi Germania (35%). În acest
clasament, Olanda se situează undeva pe la mijloc, cu 42% procent de
prescriere, un rezultat oarecum neaşteptat deoarece se credea că medicii
olandezi ar fi printre cei mai rezervaţi faţă de prescrierea abuzivă de
antibiotice.
Concluziile acestui studiu au arătat că:
prescrierea de antibiotice nu schimbă în mod evident tabloul clinic, că
diferenţele dintre ţări ar putea fi explicate prin prisma aspectelor culturale
şi prin diversitatea în organizarea sistemelor sanitare şi că organizarea de
campanii publice de educare a populaţiei (metodă prin care s-a redus
prescrierea în Franţa şi Belgia) este cel mai eficient mijloc de combatere a
prescrierii nejustificate.
Pe lista bacteriilor cauzatoare de infecţii
intraspitaliceşti se mai află, pe lângă S.
aureus rezistent la meticilină (MRSA) şi S. epidermidis (MRSE), şi Acinetobacter
baumannii rezistent la meticilină, Pseudomonas
aeruginosa ESBL (extended spectrum beta-lactamase), microorganisme extrem
de rezistente, Enterococcus faecium
şi E. faecalis rezistenţi la
vancomicină (VRE) şi Clostridium
difficile (tipul 027), cel care determină colita pseudomembranoasă. Aceste
bacterii pot fi contractate nu numai în spitale, dar şi prin consumul de carne
infectată. Recent, s-au identificat bacterii ESBL în creveţii şi peştii
proveniţi din crescătoriile din Asia de Sud-Est. Pericolul vine şi de la
purtătorii sănătoşi care le răspândesc la mare distanţă de la locul infectării.
Costurile aferente rezistenţei la
antibiotice sunt din ce în ce mai mari. În SUA, se alocă în jur de 20 de
miliarde de dolari pe an. Faptul că, anual, peste două milioane de americani
sunt infectaţi cu bacterii rezistente, iar din aceştia 20.000 decedează din
acestă cauză l-a determinat pe actualul preşedinte SUA să declare „război“
acestui fenomen şi să determine luarea de măsuri pentru a reduce rezistenţa
bacteriană şi efectele ei.
Mulţi susţin că remediul cel mai bun rămâne
totuşi igiena strictă în interiorul şi în afara spitalului, fără a uita
spălatul pe mâini cu apă şi săpun. La fel cum pe pachetele de ţigări sunt
atenţionaţi consumatorii asupra pericolelor la care se expun, ar trebui ca şi
pe cutiile cu antibiotice să apară informaţii despre măsurile obişnuite de
igienă care pot împiedica răspândirea acestor „monştri“ nevăzuţi.
