Era în prima zi a congresului SRATI. Deşi în
toate cele patru săli lucrările începuseră, o masă mare de medici, mulţi, chiar
foarte mulţi tineri, se aflau în spaţiul ce găzduia expoziţia de echipamente şi
aparatură ATI. Rareori am întâlnit la manifestări organizate în ţară atât de
multe firme prezente. Surprinzător era însă interesul şi curiozitatea
participanţilor pentru demonstraţiile practice. Atras ca de un magnet, m-am
apropiat de un astfel de stand. Mai văzusem aşa ceva doar la UMF „Iuliu Haţieganu“
Cluj-Napoca, când, la iniţiativa dlui prof. dr. Constantin Ciuce, fostul
rector, se inaugurase un centru de simulare pentru studenţi. Remarcasem şi ţinuta
unui medic tânăr ce prezenta vizitatorilor simulatorul de pacient. Vorbea
fluent, convingător câteva limbi străine, trecea cu uşurinţă de la o temă la
alta. Şi izbutea să transmită, dincolo de cuvinte şi situaţii, interes pentru
ceea ce el avea de prezentat. Nu se simţea deloc stingherit de ipostaza de
prezentator al unui „echipament“ medical – de fapt un robot performant – ce-i
poate ajuta pe medici să se familiarizeze cu reacţiile pacienţilor în unităţile
de primire a urgenţelor, dar şi în ATI. Obişnuit să mă ghidez în documentările
mele după reacţiile participanţilor, am devenit imediat atent. L-am întrebat pe
dl dr. Marc Lazarovici, medic român stabilit în Germania, care este principala
„performanţă“ a simulatorului de pacient. Răspunsul m-a luat oarecum prin surprindere:
„îi învaţă pe medici, mai ales pe cei aflaţi la începutul carierei, cum să
lucreze în echipă“.
Abia după congres, reevaluând cele auzite,
am realizat că nu fusese o întâmplare. Odată ce găsisem un fir, adâncisem şi
nuanţasem tema, alegându-mi în aşa fel interlocutorii şi prezentările audiate
astfel încât să o pot dezvolta. De multe ori, o parte mică a unei manifestări
poate surprinde mai bine întregul fenomen şi poate trece dincolo de el. Am urmărit,
în pauzele dintre prezentări, şi expoziţia de echipamente medicale – câteva
sute de firme, unele de notorietate mondială. Am surprins discuţii între
participanţi şi reprezentanţii respectivelor companii, am făcut fotografii. Ca
să realizez, într-un târziu, că formele de promovare folosite de firme pot fi
un indiciu şi asupra tendinţelor şi căutărilor din specialitatea căreia se
adresează. Dacă astfel de firme nu ţin seama de tendinţe şi dacă nu cunosc, nu
conştientizează adevăratele zonele de frontieră, vor fi eliminate de pe piaţă.
Pur şi simplu nu ar rezista competiţiei. Dacă aş fi privit lucrurile
superficial, aş fi putut spune că am avut noroc. Dar „norocul“ nu era noroc…
Rolul echipei
În sala 1, dl prof. dr. Dan Longrois, din Paris, ţinea o prelegere despre
managementul crizei în anestezie. Nu i-am acordat atenţie de la început. Eram
mai degrabă atent la reacţiile celor din sală. Ideea că „auzim şi vedem doar
ceea ce deja cunoaştem“, de la care pornisem, cerea şi argumente în sprijinul
ei. Iar argumentele nu vin singure. Şi dacă le inventezi n-au nicio valoare. Mă
oprisem într-o margine a sălii, cu aparatul de fotografiat pregătit pentru a
surprinde expresia pe care o căutam. Aproape de mine, un grup de tineri. Toţi păreau
să asculte, era o temă de mare actualitate. Poate că şi cei din sală se întâlniseră
cu astfel de situaţii şi nu ştiuseră cum să le depăşească. Şi totuşi, când
anume cel care ascultă începe să audă? Momentul acela de „trecere“ ar trebui să
fie însoţit de un „recul“ exprimat într-o schimbare de expresie. Dacă ar şti
doctorii câte îi pot trece prin cap unui reporter… Un alt reportofon, „de
veghe“, aşezat din timp aproape de vorbitor, înregistra prezentarea. Îl lăsasem
pe pupitru în momentul când m-am apropiat să fac o fotografie. Gestul nu fusese
reperat. Perechea lui se afla „la purtător“, să mă ajute la nevoie să pot
identifica momentul acela magic, aşteptat. Profesorul Longrois începuse
dialogul cu cei din sală. Atmosfera se înviorase cât de cât. Afară era o vreme
mohorâtă. Ploua. Văzusem cozile la automatele de cafea, dar efectele întârziau
să apară. În ton cu vremea, dialogul se urnea greu. Un medic timişorean venise
cu răspunsuri surprinzătoare pe marginea cazului prezentat de lector. Unii, mai
în vârstă, întorseseră curioşi capetele către cel care vorbise: „Cine e?! De
unde? Care a fost întrebarea?“ aud în jurul meu. Trec pe cealaltă latură a sălii,
ca să-l pozez pe medicul ce trezise, prin răspunsul lui neaşteptat,
curiozitatea celorlalţi. Gestul făcut doar de mine (deşi în sală mai erau şi alţi
fotoreporteri) a amplificat cumva acel moment de „trezire“. Nu i-a scăpat nici
prezentatorului. S-a adaptat, adăugând fulgerător o întrebare şi mai dificilă
decât cealaltă. A răspuns acelaşi participant. Apoi, fiind prins şi firul
prezentării, au venit cu răspunsuri şi alţii. Fenomenul aşteptat de mine era
unul colectiv. A avut însă nevoie de o provocare, de un catalizator şi de
flexibilitatea şi experienţa profesorului din Franţa. Şi mai era ceva:
profesorul Longrois, originar din România, şi-a prezentat prelegerea în limba
română. Altfel, deşi cei din sală cunoşteau cât de cât şi limba engleză, a doua
limbă oficială (pe lângă română) a congresului, acel „salt“ către înţelegere şi
participare nu s-ar fi produs.
O primă concluzie a formulat-o explicit
chiar autorul acelei demonstraţii inedite: „Dacă n-am fi fost în aceeaşi sală şi
fiecare dintre dv. ar fi primit întrebările şi ar fi dat răspunsuri
independent, poate prin telemedicină, n-am fi ajuns aşa de uşor să găsim cea
mai potrivită atitudine terapeutică. Acesta este rolul echipei“.
Acesta este şi rolul unui congres adevărat,
am dus mai departe gândul dlui prof. dr. Dan Longrois. Căci întrebarea aceasta
– La ce e bun un congres, când avem la dispoziţie atâtea şi atâtea mijloace de
comunicare? – o duceam cu mine de ani şi ani, de când particip la astfel de
manifestări. Îmi întrebasem interlocutorii de câte ori am avut prilejul şi
niciunul nu mi-a dat un răspuns. Poate că, în grabă, îi judecasem superficial.
Dacă nu auzi şi nu vezi decât ceea ce deja cunoşti din experienţa proprie, cum să
răspunzi la o întrebare care nu te preocupă şi nu te-a preocupat vreodată? Întâmplător,
la sfârşitul anului 2011, la un congres organizat la Iaşi de dl prof. dr. Dan
L. Dumitraşcu, descoperisem, cu ajutorul profesorului Paul Enck, secretarul
Federaţiei Europene de Neurogastroenterologie şi Motilitate, medic dar şi
psiholog, ce înseamnă un congres reuşit. De această dată, deloc întâmplător –
ne aflam la o manifestare ATI, specialitate în care a lucra în echipă este
vital – mai obţinusem încă un element esenţial. Găsisem cheia demonstraţiei. Am
realizat şi că judecasem pripit rolul acelui mesaj absurd primit înainte de
manifestare: „Spuneţi-ne ce temă doriţi să prezentaţi şi în ce zi vreţi să
mergeţi, ca să vă rezervăm camera la hotel!“, grăbindu-mă să sancţionez
motivele celui care putea scrie aşa ceva. Ca să pot afirma că nu a avut
dreptate, aveam nevoie de o demonstraţie. Şi, evident, mă apucasem să o caut:
partea vie a congresului nu avea cum să fie în program, nu putea fi anticipată
nici măcar dacă aş fi cunoscut foarte bine speakerii şi lucrările ce urmau să
fie prezentate.
Algoritmul cel mai bun
Profesorul Dan Longrois deschisese cale către
dialog.
– O să prezint câteva situaţii de criză şi
o să vedeţi, dacă veţi căuta răspunsuri la întrebările care se ivesc, o să
observaţi cât de diferite ar fi răspunsurile pe care fiecare dintre noi, medici
ATI, le putem găsi. O să prezint un caz real, unul realmente critic, ca să vedeţi
cât de important este să avem un algoritm de diagnostic şi de tratament a situaţiilor
critice; nu este o situaţie critică foarte gravă în categoria stopurilor
cardiorespiratorii, ci un episod de hipoxemie survenit în timpul anesteziei.
Pacient relativ tânăr, comorbidităţi banale, saturaţia în oxigen este la 90%,
parametrii biologici şi fizico-chimici sunt prezentaţi în amănunt. Începe
intervenţia chirurgicală fără probleme şi, după aproape 30 de minute, apare o
schimbare a saturaţiei – 92,87%, 85%, până când cineva intervine, doreşte să găsească
o rezolvare a acelui moment de impas. Este aparent un caz de extremă
banalitate. În fiecare zi, aproape, vedem aşa ceva. Ce faceţi când aveţi saturaţia
aceasta? Asta ne trimite către filozofia monitorizării în anestezie. „Dar de ce
monitorizaţi?“ m-a întrebat cineva din minister. Primul răspuns a fost că e
necesar să detectăm în mod rapid şi fiabil că parametrul măsurat – saturaţia în
oxigen – este normal sau afectat, adică ne-am putea găsi în faţa unei situaţii
de alarmă. Următorul moment, după ce am pus în evidenţă o anume stare este să găseşti
cauzele. Trebuie să formulezi nişte ipoteze diagnostice şi un diagnostic
pozitiv şi, ca să faci asta şi în anestezie şi în cardiologie, ai nevoie de
informaţii redundante şi care se acoperă unele pe altele – se suprapun şi
atunci şi trebuie să avem curajul să aplicăm principiul redundanţei în
diagnostic pentru că ne ajută în speţele dificile. Care e, deci, cel mai bun
algoritm decizional, ca să ajung la diagnosticul pozitiv şi la tratamentul
adecvat? Ideal ar fi să avem toţi un algoritm diagnostic comun şi împărtăşit între
noi. Mai ales că ne aflăm în situaţia de a avea la dispoziţie numeroase canale
de comunicare. Dar nu e singura, noi avem şi obligaţia de a transmite rezidenţilor
aceste cunoştinţe într-un timp cât mai scurt şi în aşa fel încât să fie asimilate
corect. Iar întrebarea – perpetua întrebare – este cum poţi să faci pentru a obţine,
cu minimum de mijloace, efecte maxime.
Un mic „secret“
Deşi numărul de speakeri din străinătate a
fost mare, majoritatea covârşitoare a participanţilor era alcătuită din medici
români, cei mai mulţi tineri. Câţi dintre ei ar fi cunoscut atât de bine limba
engleză ca să poată „prinde“ în timp real nu atât informaţiile – ele se pot găsi
şi în lucrări –, cât mesajele asociate, ideile care, fără a fi formulate explicit,
se găsesc în preajma celor afirmate. Într-un interviu cu un mare interpret de
romanţe, văzut nu demult pe un canal de televiziune, interlocutorul îşi arăta
toată recunoştinţa lui pentru Ioana Radu. Care este motivul? îl întrebase
reportera. „M-a învăţat, a răspuns el, un lucru esenţial. După fiecare vers
rostit, cântat, să las o pauză. Cel care ascultă are nevoie de un timp ca să
audă cu adevărat mesajul, să-l asimileze…“. Este o subtilitate. Şi în
mecanismele de reacţie din chimie şi din biochimie şi din organismele vii este
important, esenţial un anumit „timp de contact“ necesar pentru relaxarea unor
legături şi formarea altora. Pentru o reaşezare a componentelor. Şi e nevoie de
„timp de contact“ şi în funcţionarea unei echipe, şi într-o manifestare ştiinţifică,
mai ales când temele aduse în dezbatere sunt vitale. Şi chiar în documentarea
unui reporter. Graba din lumea de astăzi şi mercantilismul nu formează nici
doctori, nici organizatori de congrese şi nici reporteri. Medicii din ATI ştiu
cât de importantă este echipa. Multe dintre lucrări ori chiar sesiuni ale
congresului au inclus şi astfel de aspecte. Participanţii la sesiunea cu tema
„Management în organizare“ (moderatori prof. dr. Sanda Maria Copotoiu, Tg. Mureş,
şi prof. dr. Gabriel Gurman, Israel) au avut prilejul să se familiarizeze cu
organizarea unui departament de anestezie – excelentă prezentare a dlui prof.
dr. G. Gurman – şi, deopotrivă, să se familiarizeze şi cu căile de a depăşi
unele dificultăţi în activitatea de zi cu zi. Un studiu psiho-socio-medical
realizat şi prezentat de dna conf. dr. Natalia Hagău (Cluj-Napoca) – Munca sub
presiune şi epuizarea medicului ATI în România – a fost (şi pentru ceilalţi,
dar şi pentru mine) singura prezentare ce a adus la vedere informaţii credibile
despre drama celor care lucrează în ATI.
Plămânul „de şoc“
Dl dr.
Antoniu Brânzeu (în labirintul manifestării putea fi un posibil reper
pentru mine) era „omul care a spart gheaţa“ în acel dialog cu sala, pus în scenă
de profesorul Longrois. Împreună cu alţi doi colaboratori din Clinica ATI a UMF
„Victor Babeş“ Timişoara trezise entuziasmul unor participanţi din străinătate
cu o prezentare inedită: Pacientul traumatizat cerebral grav cu leziuni axonale
difuze, o provocare în secţia de terapie intensivă.
– Sunt bucuros că particip, am participat
de multe ori. În ultimii ani, pe lângă profesionişti de clasă din România, ne
bucurăm şi de prezenţa unor nume celebre în ATI din toată lumea. Şi asta e
bine, ne asigură conectarea la realităţile din Europa şi din alte zone ale
lumii. Sunt şi participanţi din Israel, în alţi ani au fost şi din SUA… E un
prilej de a stabili şi întări contacte între noi şi colegi din străinătate. Şi
nu sunt doar contactele strict profesionale, reci, seci, putem stabili şi legături
interumane directe. Şi poţi să pui unor specialişti în diverse supraspecialităţi
şi întrebări referitoare la problemele care te interesează în mod special. De
exemplu, cum a fost cursul prezentat de dl prof. dr. Luciano Gattinoni, de la
Universitatea din Milano, o somitate în domeniu.
– Şi
tema prezentată?
– Lipsa omogenităţii pulmonare. El a revăzut,
din perspectiva propriei experienţe, parametri biochimici şi biologici multă
vreme neglijaţi. Mai mult decât schimbările concentraţiei de oxigen, schimbările
dioxidului de carbon se corelează cu statusul anatomic al plămânului. Are şi o
experienţă impresionantă, clinică şi didactică, e o plăcere să-l urmăreşti. A
venit cu informaţii la zi despre plămânul „de şoc“…
– Ce înseamnă
asta? Vă rog, traduceţi.
– Este o suferinţă gravă a plămânului;
apare în evoluţia mai multor boli grave şi de rezolvarea acestui sindrom
depinde în final viaţa pacientului. Şi, cu toate astea, pacienţi cu astfel de
probleme scapă de sub control. Şi se întâmplă şi marilor profesionişti…
– Au
fost şi dezbateri pe marginea temei?
– N-au foarte multe întrebări, dar conferinţa
a fost atât de interesantă şi legată încât nu mai lăsa loc altor intervenţii.
Un astfel de moment este pentru noi, ceilalţi, o gură de oxigen; ne ţine până
la următorul congres… E mai mult decât un model, fără astfel de vârfuri, eşti
totalmente în beznă.
– Aţi
„scăpat“ mai devreme o informaţie importantă, că îl cunoaşteţi şi de la alte
manifestări pe dl prof. dr. Luciano Gattinoni. Este important pentru un medic
ATI să fie prezent la manifestări ştiinţifice de anvergură, să cunoască
liderii şi lucrările lor?
– Da, e foarte important. El, dacă a fost
prezent, presupunem că şi interesat şi motivat să cunoască întreg fenomenul,
„tot ce mişcă’n ţara asta“, specialitatea pe care şi-a ales-o – e un
teritoriu, o ţară! –, în timp, văzând, auzind, raportându-se la propriile
cazuri din clinică, va căpăta şi o anumită încredere. Nu este vorba doar de
informaţii, astea sunt periferice, e vorba de încredere, de siguranţă, de capacitatea
de a gândi independent, de asimilarea unor atitudini. Dacă-ţi place un
profesor, cum explică, în ce fel pune problemele, atunci fără să vrei îl imiţi,
faci la fel ca el şi, imitându-l, poţi prelua şi ceea ce nu se vede, încredere,
siguranţă, rapiditatea deciziilor… Dar toate astea vorbesc de planul profund,
de esenţe, nu se pot prelua decât prin contact direct. Sigur, apreciezi un om
dacă-i găseşti o lucrare interesantă, dar exerciţiul contactului direct e
singurul care poate trezi admiraţie, respect şi această pornire interioară de
a-l imita. Când nu cunoaşteţi ce vrea să exprime un anume gest (neverbal) al
unui om, faceţi acelaşi gest şi veţi ajunge să descoperiţi în dv., instantaneu,
şi semnificaţia lui. Toate aceste comportamente neverbale nu se pot
transmite/prelua decât prin întâlnirea face
to face dintre doi oameni. Iar asta o va realiza şi un congres bine gândit,
bine structurat. Trebuie să ai anvergură, ştaif, fler ca să poţi aduce la
manifestare oameni de talia profesorului Gattinoni…
Pe dl dr. Antoniu Brânzeu nu-l cunoscusem înainte
de congres. Însă, dintr-o sală plină, a fost singurul care a găsit rezolvarea
problemei puse în dezbatere. Putea să fie doar o întâmplare, o stare potrivită
momentului. Deşi un medic nu intră în operaţie doar când are chef. A fost
singurul, din circa 30 de persoane intervievate, care a amintit de un alt coleg
de la care, acolo, la congres, a avut ceva de învăţat. Eu n-am formulat o
asemenea întrebare în niciuna dintre discuţiile deschise. Dar problema rămâne…
Mulţi, sunt convins, au învăţat din unele comunicări, din dezbateri, încă prea
timide (nu mai întreb de ce) oricât de actuale şi de critice ar fi fost
problemele. Urmând însă „tiparul“ lăsat de maeştri, niciunul n-a suflat o vorbă…
Nimic
nu se leagă înăuntru dacă nu se leagă şi … „în afară“
– Echipa? Suntem aici, cum altfel?…
– Aţi
fi putut veni o parte şi altă parte să rămână în clinică…
– Nu poţi să-ţi laşi o mână la Iaşi şi o
alta să fie la Congres…
Dna conf.
dr. Ioana Grigoraş şi-a adus toţi colegii din clinică. Aşa încât mă grăbesc
să prind momentul. O imagine poate fi şi o frumoasă pledoarie pentru cât de
importantă este echipa. Pentru cei care au încă îndoieli, vom aduce în discuţie
un fenomen relativ recent, în intenţie, nu foarte departe de tema deschisă. Încurajarea
formării unor grupuri pe reţelele sociale arată adesea şi precaritatea
acestora, dar şi, prin contrast, temeinicia unor altfel de grupuri, cum sunt
echipele ATI, cu oameni – Oameni! – care slujesc oamenii.
Călătoream odată, în cealaltă epocă,
printr-un cartier de la periferia Bucureştiului, ceva între sat şi oraş sau
nici sat nici oraş. Împreună cu mine se afla şi un coleg, un doctor care-şi
ratase menirea, refugiindu-se, pe atunci, în cercetarea medicală. În aşa-zisa
cercetare medicală! Privea către grădinile îngrijite din jurul caselor – case
la curte, cu un petic de pământ, vie, straturi cu ceapă, usturoi şi morcovi… Şi-l
aud pe însoţitor oftând: „La ei, măcar rămâne ceva în urmă. Se vede ceva!“.
Proiectase în afara lui una din sursele de
motivaţie ale medicului: acel necesar feedback – vezi dacă e bine cum ai gândit
pentru că bucuria ori satisfacţia omului salvat se întoarce asupra ta. Şi asta
se întâmplă zi de zi, chiar de mai multe ori într-o zi. Şi cu fiecare circuit închis,
te legi şi mai mult de profesie. Şi profesorul Langrois căutase ceva asemănător;
în plan didactic, izbutise să prindă medicii din sală într-un atare cerc motivaţional.
Şi cercul nu s-ar fi închis fără trezirea, mai întâi, şi apoi participarea
celorlalţi. Cercul era chiar echipa… În acel caz, o parte din congres. Felul în
care acea manifestare a prins viaţă.
Trăim în România!
„Nu vreau să dau niciun nume“, îmi spuse dlprof. dr. George Litarczek. Îl
rugasem doar să citeze câteva nume reprezentative pentru ATI în prezent.
Nicidecum să facă o ierarhie, ar fi de altfel şi imposibil, şi cu atât mai puţin
să-mi vorbească despre contribuţiile – unde şi câte sunt – ale medicilor din
centre universitare ale ţării. Poate că acestea sunt publicate, dar pentru cei
din alte specialităţi sunt informaţii mai greu de aflat prin documentare directă.
Un stand cu volume de specialitate aflat în pavilionul expoziţional nu avea
nici măcar un titlu de carte a unui autor român. O lucrare inedită, „Oraşul
bufniţei“, literatură adevărată, cu personaje şi întâmplări autentice,
prezentate din interiorul lumii medicale – vorbim despre frumoasa carte a dnei
Dora Petrilă, editată de curând, din motive pe care nu le cunosc, deşi căutată
de participanţi şi cumpărată, nu şi-a găsit locul, nici măcar într-o pauză,
pentru o lansare.
Au fost sesiuni unde medici români,
profesori universitari, care lucrează de mai mulţi ani în străinătate, şi-au
prezentat lucrările în limba română. Au fost şi altele, numeroase, când
profesionişti recunoscuţi din ţară au vorbit în limba engleză, unii liber, alţii
citind slide-urile prezentărilor, deşi nu stăpâneau limba ca să poată prezenta
fără ambiguitate probleme delicate şi cu toate că majoritatea participanţilor
din sală erau români! La una dintre sesiuni, un moderator, român, se uita
ostentativ la ceas, iritat vizibil de atenţia acordată lucrării prezentate de
un alt român! Celălalt moderator, din Israel, i-a atras discret atenţia
colegului de la pupitru că, de fapt, timpul de prezentare nu expirase… Ca să nu
mai vorbim despre refuzul dlui prof. dr.
Dorel Săndesc, preşedintele Congresului şi preşedintele în exerciţiu al
SRATI, de a introduce în mapele participanţilor exemplare din Viaţa medicală, unde se afla publicat un
interviu recent realizat chiar cu dsa, de interes însă pentru toţi medicii din
specialitate. „Ca să nu creadă cineva că ne folosim de congres pentru a ne face
singuri publicitate!“ îmi mărturisise dl profesor. Am citat doar câteva
exemple. Umbre, sesizate şi de alţii, chiar şi de participanţii din străinătate.
Poate chiar simptome ale unor boli grave, de care n-am scăpat. Tristeţi!…
Altfel, strict profesional vorbind, o manifestare de excepţie, cu adevărat un
eveniment în viaţa medicală românească.