Cât de importantă este echipa din ATI? Ce rol pot juca rezidenţii? Câţi medici recunosc deschis că au învăţat de la alţii? Iată doar câteva din întrebările care şi-au găsit un posibil răspuns în relatarea semnată de dl Iftimie Nesfântu, de la  recentul congres al Societăţii Române de Anestezie şi Terapie Intensivă, eveniment la care „Viaţa medicală“ a fost partener media principal.

 "> Un fenomen ce nu poartă încă nume - Viața Medicală
Diverse

Un fenomen ce nu poartă încă nume

de Iftimie NESFÂNTU - iun. 29 2012
Un fenomen ce nu poartă încă nume

Cât de importantă este echipa din ATI? Ce rol pot juca rezidenţii? Câţi medici recunosc deschis că au învăţat de la alţii? Iată doar câteva din întrebările care şi-au găsit un posibil răspuns în relatarea semnată de dl Iftimie Nesfântu, de la  recentul congres al Societăţii Române de Anestezie şi Terapie Intensivă, eveniment la care „Viaţa medicală“ a fost partener media principal.

 

     Era în prima zi a congresului SRATI. Deşi în toate cele patru săli lucrările începuseră, o masă mare de medici, mulţi, chiar foarte mulţi tineri, se aflau în spaţiul ce găzduia expoziţia de echipamente şi aparatură ATI. Rareori am întâlnit la manifestări organizate în ţară atât de multe firme prezente. Surprinzător era însă interesul şi curiozitatea participanţilor pentru demonstraţiile practice. Atras ca de un magnet, m-am apropiat de un astfel de stand. Mai văzusem aşa ceva doar la UMF „Iuliu Haţieganu“ Cluj-Napoca, când, la iniţiativa dlui prof. dr. Constantin Ciuce, fostul rector, se inaugurase un centru de simulare pentru studenţi. Remarcasem şi ţinuta unui medic tânăr ce prezenta vizitatorilor simulatorul de pacient. Vorbea fluent, convingător câteva limbi străine, trecea cu uşurinţă de la o temă la alta. Şi izbutea să transmită, dincolo de cuvinte şi situaţii, interes pentru ceea ce el avea de prezentat. Nu se simţea deloc stingherit de ipostaza de prezentator al unui „echipament“ medical – de fapt un robot performant – ce-i poate ajuta pe medici să se familiarizeze cu reacţiile pacienţilor în unităţile de primire a urgenţelor, dar şi în ATI. Obişnuit să mă ghidez în documentările mele după reacţiile participanţilor, am devenit imediat atent. L-am întrebat pe dl dr. Marc Lazarovici, medic român stabilit în Germania, care este principala „performanţă“ a simulatorului de pacient. Răspunsul m-a luat oarecum prin surprindere: „îi învaţă pe medici, mai ales pe cei aflaţi la începutul carierei, cum să lucreze în echipă“.
     Abia după congres, reevaluând cele auzite, am realizat că nu fusese o întâmplare. Odată ce găsisem un fir, adâncisem şi nuanţasem tema, alegându-mi în aşa fel interlocutorii şi prezentările audiate astfel încât să o pot dezvolta. De multe ori, o parte mică a unei manifestări poate surprinde mai bine întregul fenomen şi poate trece dincolo de el. Am urmărit, în pauzele dintre prezentări, şi expoziţia de echipamente medicale – câteva sute de firme, unele de notorietate mondială. Am surprins discuţii între participanţi şi reprezentanţii respectivelor companii, am făcut fotografii. Ca să realizez, într-un târziu, că formele de promovare folosite de firme pot fi un indiciu şi asupra tendinţelor şi căutărilor din specialitatea căreia se adresează. Dacă astfel de firme nu ţin seama de tendinţe şi dacă nu cunosc, nu conştientizează adevăratele zonele de frontieră, vor fi eliminate de pe piaţă. Pur şi simplu nu ar rezista competiţiei. Dacă aş fi privit lucrurile superficial, aş fi putut spune că am avut noroc. Dar „norocul“ nu era noroc…

Rolul echipei

     În sala 1, dl prof. dr. Dan Longrois, din Paris, ţinea o prelegere despre managementul crizei în anestezie. Nu i-am acordat atenţie de la început. Eram mai degrabă atent la reacţiile celor din sală. Ideea că „auzim şi vedem doar ceea ce deja cunoaştem“, de la care pornisem, cerea şi argumente în sprijinul ei. Iar argumentele nu vin singure. Şi dacă le inventezi n-au nicio valoare. Mă oprisem într-o margine a sălii, cu aparatul de fotografiat pregătit pentru a surprinde expresia pe care o căutam. Aproape de mine, un grup de tineri. Toţi păreau să asculte, era o temă de mare actualitate. Poate că şi cei din sală se întâlniseră cu astfel de situaţii şi nu ştiuseră cum să le depăşească. Şi totuşi, când anume cel care ascultă începe să audă? Momentul acela de „trecere“ ar trebui să fie însoţit de un „recul“ exprimat într-o schimbare de expresie. Dacă ar şti doctorii câte îi pot trece prin cap unui reporter… Un alt reportofon, „de veghe“, aşezat din timp aproape de vorbitor, înregistra prezentarea. Îl lăsasem pe pupitru în momentul când m-am apropiat să fac o fotografie. Gestul nu fusese reperat. Perechea lui se afla „la purtător“, să mă ajute la nevoie să pot identifica momentul acela magic, aşteptat. Profesorul Longrois începuse dialogul cu cei din sală. Atmosfera se înviorase cât de cât. Afară era o vreme mohorâtă. Ploua. Văzusem cozile la automatele de cafea, dar efectele întârziau să apară. În ton cu vremea, dialogul se urnea greu. Un medic timişorean venise cu răspunsuri surprinzătoare pe marginea cazului prezentat de lector. Unii, mai în vârstă, întorseseră curioşi capetele către cel care vorbise: „Cine e?! De unde? Care a fost întrebarea?“ aud în jurul meu. Trec pe cealaltă latură a sălii, ca să-l pozez pe medicul ce trezise, prin răspunsul lui neaşteptat, curiozitatea celorlalţi. Gestul făcut doar de mine (deşi în sală mai erau şi alţi fotoreporteri) a amplificat cumva acel moment de „trezire“. Nu i-a scăpat nici prezentatorului. S-a adaptat, adăugând fulgerător o întrebare şi mai dificilă decât cealaltă. A răspuns acelaşi participant. Apoi, fiind prins şi firul prezentării, au venit cu răspunsuri şi alţii. Fenomenul aşteptat de mine era unul colectiv. A avut însă nevoie de o provocare, de un catalizator şi de flexibilitatea şi experienţa profesorului din Franţa. Şi mai era ceva: profesorul Longrois, originar din România, şi-a prezentat prelegerea în limba română. Altfel, deşi cei din sală cunoşteau cât de cât şi limba engleză, a doua limbă oficială (pe lângă română) a congresului, acel „salt“ către înţelegere şi participare nu s-ar fi produs.
     O primă concluzie a formulat-o explicit chiar autorul acelei demonstraţii inedite: „Dacă n-am fi fost în aceeaşi sală şi fiecare dintre dv. ar fi primit întrebările şi ar fi dat răspunsuri independent, poate prin telemedicină, n-am fi ajuns aşa de uşor să găsim cea mai potrivită atitudine terapeutică. Acesta este rolul echipei“.
     Acesta este şi rolul unui congres adevărat, am dus mai departe gândul dlui prof. dr. Dan Longrois. Căci întrebarea aceasta – La ce e bun un congres, când avem la dispoziţie atâtea şi atâtea mijloace de comunicare? – o duceam cu mine de ani şi ani, de când particip la astfel de manifestări. Îmi întrebasem interlocutorii de câte ori am avut prilejul şi niciunul nu mi-a dat un răspuns. Poate că, în grabă, îi judecasem superficial. Dacă nu auzi şi nu vezi decât ceea ce deja cunoşti din experienţa proprie, cum să răspunzi la o întrebare care nu te preocupă şi nu te-a preocupat vreodată? Întâmplător, la sfârşitul anului 2011, la un congres organizat la Iaşi de dl prof. dr. Dan L. Dumitraşcu, descoperisem, cu ajutorul profesorului Paul Enck, secretarul Federaţiei Europene de Neurogastroenterologie şi Motilitate, medic dar şi psiholog, ce înseamnă un congres reuşit. De această dată, deloc întâmplător – ne aflam la o manifestare ATI, specialitate în care a lucra în echipă este vital – mai obţinusem încă un element esenţial. Găsisem cheia demonstraţiei. Am realizat şi că judecasem pripit rolul acelui mesaj absurd primit înainte de manifestare: „Spuneţi-ne ce temă doriţi să prezentaţi şi în ce zi vreţi să mergeţi, ca să vă rezervăm camera la hotel!“, grăbindu-mă să sancţionez motivele celui care putea scrie aşa ceva. Ca să pot afirma că nu a avut dreptate, aveam nevoie de o demonstraţie. Şi, evident, mă apucasem să o caut: partea vie a congresului nu avea cum să fie în program, nu putea fi anticipată nici măcar dacă aş fi cunoscut foarte bine speakerii şi lucrările ce urmau să fie prezentate.

Algoritmul cel mai bun

     Profesorul Dan Longrois deschisese cale către dialog.
     – O să prezint câteva situaţii de criză şi o să vedeţi, dacă veţi căuta răspunsuri la întrebările care se ivesc, o să observaţi cât de diferite ar fi răspunsurile pe care fiecare dintre noi, medici ATI, le putem găsi. O să prezint un caz real, unul realmente critic, ca să vedeţi cât de important este să avem un algoritm de diagnostic şi de tratament a situaţiilor critice; nu este o situaţie critică foarte gravă în categoria stopurilor cardiorespiratorii, ci un episod de hipoxemie survenit în timpul anesteziei. Pacient relativ tânăr, comorbidităţi banale, saturaţia în oxigen este la 90%, parametrii biologici şi fizico-chimici sunt prezentaţi în amănunt. Începe intervenţia chirurgicală fără probleme şi, după aproape 30 de minute, apare o schimbare a saturaţiei – 92,87%, 85%, până când cineva intervine, doreşte să găsească o rezolvare a acelui moment de impas. Este aparent un caz de extremă banalitate. În fiecare zi, aproape, vedem aşa ceva. Ce faceţi când aveţi saturaţia aceasta? Asta ne trimite către filozofia monitorizării în anestezie. „Dar de ce monitorizaţi?“ m-a întrebat cineva din minister. Primul răspuns a fost că e necesar să detectăm în mod rapid şi fiabil că parametrul măsurat – saturaţia în oxigen – este normal sau afectat, adică ne-am putea găsi în faţa unei situaţii de alarmă. Următorul moment, după ce am pus în evidenţă o anume stare este să găseşti cauzele. Trebuie să formulezi nişte ipoteze diagnostice şi un diagnostic pozitiv şi, ca să faci asta şi în anestezie şi în cardiologie, ai nevoie de informaţii redundante şi care se acoperă unele pe altele – se suprapun şi atunci şi trebuie să avem curajul să aplicăm principiul redundanţei în diagnostic pentru că ne ajută în speţele dificile. Care e, deci, cel mai bun algoritm decizional, ca să ajung la diagnosticul pozitiv şi la tratamentul adecvat? Ideal ar fi să avem toţi un algoritm diagnostic comun şi împărtăşit între noi. Mai ales că ne aflăm în situaţia de a avea la dispoziţie numeroase canale de comunicare. Dar nu e singura, noi avem şi obligaţia de a transmite rezidenţilor aceste cunoştinţe într-un timp cât mai scurt şi în aşa fel încât să fie asimilate corect. Iar întrebarea – perpetua întrebare – este cum poţi să faci pentru a obţine, cu minimum de mijloace, efecte maxime.

Un mic „secret“

     Deşi numărul de speakeri din străinătate a fost mare, majoritatea covârşitoare a participanţilor era alcătuită din medici români, cei mai mulţi tineri. Câţi dintre ei ar fi cunoscut atât de bine limba engleză ca să poată „prinde“ în timp real nu atât informaţiile – ele se pot găsi şi în lucrări –, cât mesajele asociate, ideile care, fără a fi formulate explicit, se găsesc în preajma celor afirmate. Într-un interviu cu un mare interpret de romanţe, văzut nu demult pe un canal de televiziune, interlocutorul îşi arăta toată recunoştinţa lui pentru Ioana Radu. Care este motivul? îl întrebase reportera. „M-a învăţat, a răspuns el, un lucru esenţial. După fiecare vers rostit, cântat, să las o pauză. Cel care ascultă are nevoie de un timp ca să audă cu adevărat mesajul, să-l asimileze…“. Este o subtilitate. Şi în mecanismele de reacţie din chimie şi din biochimie şi din organismele vii este important, esenţial un anumit „timp de contact“ necesar pentru relaxarea unor legături şi formarea altora. Pentru o reaşezare a componentelor. Şi e nevoie de „timp de contact“ şi în funcţionarea unei echipe, şi într-o manifestare ştiinţifică, mai ales când temele aduse în dezbatere sunt vitale. Şi chiar în documentarea unui reporter. Graba din lumea de astăzi şi mercantilismul nu formează nici doctori, nici organizatori de congrese şi nici reporteri. Medicii din ATI ştiu cât de importantă este echipa. Multe dintre lucrări ori chiar sesiuni ale congresului au inclus şi astfel de aspecte. Participanţii la sesiunea cu tema „Management în organizare“ (moderatori prof. dr. Sanda Maria Copotoiu, Tg. Mureş, şi prof. dr. Gabriel Gurman, Israel) au avut prilejul să se familiarizeze cu organizarea unui departament de anestezie – excelentă prezentare a dlui prof. dr. G. Gurman – şi, deopotrivă, să se familiarizeze şi cu căile de a depăşi unele dificultăţi în activitatea de zi cu zi. Un studiu psiho-socio-medical realizat şi prezentat de dna conf. dr. Natalia Hagău (Cluj-Napoca) – Munca sub presiune şi epuizarea medicului ATI în România – a fost (şi pentru ceilalţi, dar şi pentru mine) singura prezentare ce a adus la vedere informaţii credibile despre drama celor care lucrează în ATI.

Plămânul „de şoc“

     Dl dr. Antoniu Brânzeu (în labirintul manifestării putea fi un posibil reper pentru mine) era „omul care a spart gheaţa“ în acel dialog cu sala, pus în scenă de profesorul Longrois. Împreună cu alţi doi colaboratori din Clinica ATI a UMF „Victor Babeş“ Timişoara trezise entuziasmul unor participanţi din străinătate cu o prezentare inedită: Pacientul traumatizat cerebral grav cu leziuni axonale difuze, o provocare în secţia de terapie intensivă.
     – Sunt bucuros că particip, am participat de multe ori. În ultimii ani, pe lângă profesionişti de clasă din România, ne bucurăm şi de prezenţa unor nume celebre în ATI din toată lumea. Şi asta e bine, ne asigură conectarea la realităţile din Europa şi din alte zone ale lumii. Sunt şi participanţi din Israel, în alţi ani au fost şi din SUA… E un prilej de a stabili şi întări contacte între noi şi colegi din străinătate. Şi nu sunt doar contactele strict profesionale, reci, seci, putem stabili şi legături interumane directe. Şi poţi să pui unor specialişti în diverse supraspecialităţi şi întrebări referitoare la problemele care te interesează în mod special. De exemplu, cum a fost cursul prezentat de dl prof. dr. Luciano Gattinoni, de la Universitatea din Milano, o somitate în domeniu.
     Şi tema prezentată?
     – Lipsa omogenităţii pulmo­nare. El a revăzut, din perspectiva propriei experienţe, parametri bio­chimici şi biologici multă vreme neglijaţi. Mai mult decât schim­bările concentraţiei de oxigen, schimbările dioxidului de carbon se corelează cu statusul anatomic al plămânului. Are şi o experienţă impresionantă, clinică şi didactică, e o plăcere să-l urmăreşti. A venit cu informaţii la zi despre plămânul „de şoc“…
     Ce înseamnă asta? Vă rog, traduceţi.
     – Este o suferinţă gravă a plămânului; apare în evoluţia mai multor boli grave şi de rezolvarea acestui sindrom depinde în final viaţa pacientului. Şi, cu toate astea, pacienţi cu astfel de probleme scapă de sub control. Şi se întâmplă şi marilor profesionişti…
     Au fost şi dezbateri pe marginea temei?
     – N-au foarte multe întrebări, dar conferinţa a fost atât de interesantă şi legată încât nu mai lăsa loc altor intervenţii. Un astfel de moment este pentru noi, ceilalţi, o gură de oxigen; ne ţine până la următorul congres… E mai mult decât un model, fără astfel de vârfuri, eşti totalmente în beznă.
     Aţi „scăpat“ mai devre­me o informaţie importantă, că îl cunoaşteţi şi de la alte manifestări pe dl prof. dr. Luciano Gattinoni. Este important pentru un medic ATI să fie prezent la mani­festări ştiinţifice de anver­gură, să cunoască liderii şi lucrările lor?
     – Da, e foarte important. El, dacă a fost prezent, presupunem că şi interesat şi motivat să cunoască întreg fenomenul, „tot ce mişcă’n ţara asta“, specia­litatea pe care şi-a ales-o – e un teritoriu, o ţară! –, în timp, văzând, auzind, raportându-se la propriile cazuri din clinică, va căpăta şi o anumită încredere. Nu este vorba doar de informaţii, astea sunt periferice, e vorba de încredere, de siguranţă, de capacitatea de a gândi independent, de asimilarea unor atitudini. Dacă-ţi place un profesor, cum explică, în ce fel pune problemele, atunci fără să vrei îl imiţi, faci la fel ca el şi, imitându-l, poţi prelua şi ceea ce nu se vede, încredere, siguranţă, rapiditatea deciziilor… Dar toate astea vorbesc de planul profund, de esenţe, nu se pot prelua decât prin contact direct. Sigur, apreciezi un om dacă-i găseşti o lucrare interesantă, dar exerciţiul contactului direct e singurul care poate trezi admiraţie, respect şi această pornire interioară de a-l imita. Când nu cunoaşteţi ce vrea să exprime un anume gest (neverbal) al unui om, faceţi acelaşi gest şi veţi ajunge să descoperiţi în dv., instantaneu, şi semnificaţia lui. Toate aceste comportamente neverbale nu se pot transmite/prelua decât prin întâlnirea face to face dintre doi oameni. Iar asta o va realiza şi un congres bine gândit, bine structurat. Trebuie să ai anvergură, ştaif, fler ca să poţi aduce la manifestare oameni de talia profesorului Gattinoni…
     Pe dl dr. Antoniu Brânzeu nu-l cunoscusem înainte de congres. Însă, dintr-o sală plină, a fost singurul care a găsit rezolvarea problemei puse în dezbatere. Putea să fie doar o întâmplare, o stare potrivită momentului. Deşi un medic nu intră în operaţie doar când are chef. A fost singurul, din circa 30 de persoane intervievate, care a amintit de un alt coleg de la care, acolo, la congres, a avut ceva de învăţat. Eu n-am formulat o asemenea întrebare în niciuna dintre discuţiile deschise. Dar problema rămâne… Mulţi, sunt convins, au învăţat din unele comunicări, din dezbateri, încă prea timide (nu mai întreb de ce) oricât de actuale şi de critice ar fi fost problemele. Urmând însă „tiparul“ lăsat de maeştri, niciunul n-a suflat o vorbă…

Nimic nu se leagă înăuntru ­dacă nu se leagă şi … „în afară“

     – Echipa? Suntem aici, cum altfel?…
     Aţi fi putut veni o parte şi altă parte să rămână în clinică…
     – Nu poţi să-ţi laşi o mână la Iaşi şi o alta să fie la Congres…
     Dna conf. dr. Ioana Grigoraş şi-a adus toţi colegii din clinică. Aşa încât mă grăbesc să prind momentul. O imagine poate fi şi o frumoasă pledoarie pentru cât de importantă este echipa. Pentru cei care au încă îndoieli, vom aduce în discuţie un fenomen relativ recent, în intenţie, nu foarte departe de tema deschisă. Încurajarea formării unor grupuri pe reţelele sociale arată adesea şi precaritatea acestora, dar şi, prin contrast, temeinicia unor altfel de grupuri, cum sunt echipele ATI, cu oameni – Oameni! – care slujesc oamenii.
     Călătoream odată, în cealaltă epocă, printr-un cartier de la periferia Bucureştiului, ceva între sat şi oraş sau nici sat nici oraş. Împreună cu mine se afla şi un coleg, un doctor care-şi ratase menirea, refugiindu-se, pe atunci, în cercetarea medicală. În aşa-zisa cercetare medicală! Privea către grădinile îngrijite din jurul caselor – case la curte, cu un petic de pământ, vie, straturi cu ceapă, usturoi şi morcovi… Şi-l aud pe însoţitor oftând: „La ei, măcar rămâne ceva în urmă. Se vede ceva!“.
     Proiectase în afara lui una din sursele de motivaţie ale medicului: acel necesar feedback – vezi dacă e bine cum ai gândit pentru că bucuria ori satisfacţia omului salvat se întoarce asupra ta. Şi asta se întâmplă zi de zi, chiar de mai multe ori într-o zi. Şi cu fiecare circuit închis, te legi şi mai mult de profesie. Şi profesorul Langrois căutase ceva asemănător; în plan didactic, izbutise să prindă medicii din sală într-un atare cerc motivaţional. Şi cercul nu s-ar fi închis fără trezirea, mai întâi, şi apoi participarea celorlalţi. Cercul era chiar echipa… În acel caz, o parte din congres. Felul în care acea manifestare a prins viaţă.

Trăim în România!

     „Nu vreau să dau niciun nume“, îmi spuse dlprof. dr. George Litarczek. Îl rugasem doar să citeze câteva nume reprezentative pentru ATI în prezent. Nicidecum să facă o ierarhie, ar fi de altfel şi imposibil, şi cu atât mai puţin să-mi vorbească despre contribuţiile – unde şi câte sunt – ale medicilor din centre universitare ale ţării. Poate că acestea sunt publicate, dar pentru cei din alte specialităţi sunt informaţii mai greu de aflat prin documentare directă. Un stand cu volume de specialitate aflat în pavilionul expoziţional nu avea nici măcar un titlu de carte a unui autor român. O lucrare inedită, „Oraşul bufniţei“, literatură adevărată, cu personaje şi întâmplări autentice, prezentate din interiorul lumii medicale – vorbim despre frumoasa carte a dnei Dora Petrilă, editată de curând, din motive pe care nu le cunosc, deşi căutată de participanţi şi cumpărată, nu şi-a găsit locul, nici măcar într-o pauză, pentru o lansare.
     Au fost sesiuni unde medici români, profesori universitari, care lucrează de mai mulţi ani în străinătate, şi-au prezentat lucrările în limba română. Au fost şi altele, numeroase, când profesionişti recunoscuţi din ţară au vorbit în limba engleză, unii liber, alţii citind slide-urile prezentărilor, deşi nu stăpâneau limba ca să poată prezenta fără ambiguitate probleme delicate şi cu toate că majoritatea participanţilor din sală erau români! La una dintre sesiuni, un moderator, român, se uita ostentativ la ceas, iritat vizibil de atenţia acordată lucrării prezentate de un alt român! Celălalt moderator, din Israel, i-a atras discret atenţia colegului de la pupitru că, de fapt, timpul de prezentare nu expirase… Ca să nu mai vorbim despre refuzul dlui prof. dr. Dorel Săndesc, preşedintele Congresului şi preşedintele în exerciţiu al SRATI, de a introduce în mapele participanţilor exemplare din Viaţa medicală, unde se afla publicat un interviu recent realizat chiar cu dsa, de interes însă pentru toţi medicii din specialitate. „Ca să nu creadă cineva că ne folosim de congres pentru a ne face singuri publicitate!“ îmi mărturisise dl profesor. Am citat doar câteva exemple. Umbre, sesizate şi de alţii, chiar şi de participanţii din străinătate. Poate chiar simptome ale unor boli grave, de care n-am scăpat. Tristeţi!… Altfel, strict profesional vorbind, o manifestare de excepţie, cu adevărat un eveniment în viaţa medicală românească.
 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe