Muzeul
Literaturii Române a devenit, sub conducerea scriitorului Lucian Chişu, agora
în care se întâlnesc formele actuale de scrieri culturale, găzduind în ultimii
ani autori tineri, în curs de afirmare, amatori în cel mai bun sens al
termenului, sau manifestări nonconformiste, cum a fost şi dezbaterea cu tema: Literatura închisorilor comuniste – un
capitol nescris din istoria literaturii române. Manifestarea a fost deschisă
de arh. Emil Mihăilescu, membru persecutat al grupului „Rugul Aprins“ de la Mânăstirea
Antim, celebru prin reunirea unor personalităţi de marcă ale culturii româneşti,
printre care şi scriitorul V. Voiculescu, patronul literar şi spiritual al
Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România. Într-o manieră
oratorică filipică, vorbitorul a făcut un rechizitoriu al samavolniciilor făptuite
de dictatura proletară, adresându-se în special grupului de elevi prezenţi în
sală. Au urmat la cuvânt foşti deţinuţi politici care au descris groaza suferinţelor
îndurate. A reieşit faptul că, în închisoare, religia şi literatura –
clandestin înscrise pe bucăţi de săpun, transmise prin alfabetul Morse ori
gravate în memorie – au fost un reazem al speranţei.
Mult
apreciată a fost intervenţia ultimului poet al închisorilor aflat încă în viaţă,
Demostene Andronescu. Acesta a arătat că, în acele condiţii vitrege, poezia a
fost îngemănată cu rugăciunea, agrementând afirmaţia cu versuri proprii: „În
noaptea asta, Doamne, te vei culca flămând“. Interesantă a fost descrierea
genezei acestui poem, „auzit“ în minte într-un colţ de celulă, în seara în care
a avut loc protestul pentru tratamentul inuman aplicat bătrânului scriitor
Constantin Gane. Momentul literar cel
mai percutant a fost recitarea de către elevi ai liceelor „Ion Barbu“ şi
„Dimitrie Gusti“ din Bucureşti, a unor poezii de Radu Gyr şi Andrei Ciurunga.
Dezbaterea
de la Muzeul Literaturii Române, moderată de Marinela Istrati, a fost una
necesară. Şi pentru că, în volumul „Viaţa unui om singur“, Adrian Marino emitea
câteva păreri nefavorabile privitoare la literatura de închisoare; el considera
o culme a imposturii scriitoriceşti faptul de a face literatură pe seama unei
imense suferinţe, a unor situaţii profund atroce, inumane. Dar dimensiunile
scrisului în – şi despre anii de închisoare depăşesc conceptul de frumos,
înscriindu-se într-o creaţie de un nivel mai înalt, care înglobează cultura
„subţire“, dar o transcende către un plan metafizic, teologic şi
psihologic-vizionar, dominat de un patos fervent. Pentru că, să ne întrebăm cu
un mai pronunţat simţ analitic: ce este urâtul? Sf. Augustin localizează urâtul
în ochiul privitorului şi nu în natura lucrurilor. Plutarh se întreabă: urâtul
îşi conservă natura dezagreabilă când pătrunde în artă? Nu, răspundem noi şi
argumentăm cu cele ce urmează. Edmund Burke crede, la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, că urâtul poate conţine elemente estetice. Cum? Îndreptându-se către
sublim. Acest lucru se realizează în felul următor: urâtul naşte fie sentimente
comice, fie absurde sau groteşti, fie emoţii tragice. Prin acestea din urmă se
poate accede la sublim, care este sentimentul de un nivel superior frumosului:
îl conţine, dar îl depăşeşte prin faptul că are adăugat elanul cu efecte
metafizice, transcendente realităţii. Altfel spus, dacă frumosul este îndemnat
de componente estetice perceptibile, sublimul este mai mult, un frumos al
sentimentelor, cele care se pot înălţa dincolo de plăcut, de atrăgător. Cei
care au creat o literatură a detenţiei nu au redat urâţenia senzorială, ci
tocmai aceste sentimente, tot atât de umane ca şi plăcerea.
Categoria
de sublim, fenomen estetic diferit – după Edmund Burke – de frumos, este
descrisă şi catalogată de acesta într-un consistent eseu („Despre sublim şi
frumos“). Acolo, autorul afirmă: Tot ceea
ce are puterea de a crea într-un fel oarecare – în mintea noastră – reprezentările
durerii şi primejdiei, adică tot ceea ce este teribil prin ceva sau legat de
elemente teribile, sau operează într-un mod analog spaimei, constituie o sursă
a sublimului, adică produce cea mai puternică emoţie pe care o poate simţi omul.
Şi mai departe: Când primejdia sau
durerea ne apasă prea puternic, ele nu pot să ne ofere niciun fel de încântare
ori deliciu, sunt doar groaznice; privite însă de la oarecare distanţă şi cu
unele schimbări pot să fie – şi chiar sunt – încântătoare (luminoase, cum
afirmă poeţii închisorilor). Între natura emoţiei estetice şi cea a
sentimentului de sublim mai există şi remarcabile deosebiri psihologice.
Frumosul care produce plăcerea este o înregistrare a simţurilor, pe când ceea
ce dă naştere sublimului apare dintr-o transformare psihodinamică a unor entităţi
subconştiente, cum sunt teama, îngrijorarea, revolta, angoasa şi chiar groaza,
care circulă nestingherit în aerul închisorilor. Aceste entităţi se transformă
în valori „curate“, acceptate de intelect. Mecanismul acestei transformări
constituie, în psihanaliză, unul din mijloacele cele mai eficace de apărare a
Eului împotriva poluării urâtului şi impurităţilor interioare şi exterioare, un
mod de a converti urâtul în frumos. Scrisul în închisoare, căznit pe bucăţi de
săpun sau gravat în memorie, nu este un act estetic, ci sublim, generat de o stare
de spirit superioară plăcerii, în care proporţiile sunt împinse către limită. Aşa
se explică şi înălţarea spre credinţă şi numeroasele viziuni mistice din
celule. La rece, patetismul lor pare cel puţin forţat, dacă nu ridicol, dar în
realitate este copleşitor.
Revenind
la analiza literară, ea nu trebuie să urmărească la suprafaţă criteriul
estetic, ci să-l descopere ascuns în cutele umbrite ale sufletului. Aceasta
pentru că sublimul este o estetică nu a emoţiei plăcute, ci a sentimentului
sublimat ca afect uman de limită. Aprecierea nu trebuie să fie diminuată de
prelucrarea mai puţin elaborată a materialului artistic, dat fiind că nu este
vorba de simple întristări şi pierderi, ci de ameninţarea directă a
instinctului de conservare, ceea ce produce, spune Edmund Burke, o uimire, o
uluire. Faptul că urâtul se sublimează sub impactul unui afect de limită rămâne
paradigma demonstrabilă a literaturii de detenţie.
.jpg)
