S-au
păstrat, în redactare proprie – manuscrise şi copii dactilografiate – unele
discursuri şi alocuţiuni cu substrat politic ţinute de Dumitru Bagdasar. Câteva au fost reproduse în cartea profesorului Şt.
I. Niculescu, fiul marelui histolog I. T. Niculescu, bun prieten al
neurochirurgului1. Sunt, în general, mesaje agitatorice, unele, într-un
limbaj de lemn rapid însuşit de vorbitor, cu reverenţe etiolombalgice către
Marele Prieten de la Răsărit, asezonate cu lozinci şi terminate cu
inevitabilele închinări: „Trăiască…!“. Mai departe, câteva paragrafe
exemplificatoare din discursul la reorganizarea Uniunii Patriotice (UP) şi
adoptarea noii orientări politice a UP. Bagdasar vorbeşte în numele C.C. al
acestei Uniuni: „Poporul român cunoaşte
bine activitatea pe care a avut-o această organizaţie (Apărarea Patriotică,
n.n.) în ilegalitate, cunoaşte rolul pe care l-a jucat în pregătirea actului de
la 23 august şi ştie cât de mare i-a fost contribuţia în îndepărtarea
elementelor reacţionare din guvernele care au precedat data de 6 martie. UP s’a
afirmat ca o puternică mişcare de massă, care a atras la luptă toate elementele
cinstite din această ţară, indiferent de culoarea lor politică şi cu ajutorul
lor a reuşit să ducă la îndeplinire o bună parte din sarcina ce şi-a luat-o. Alături
de celelalte partide democratice, UP a continuat să activeze cu aceeaşi vigoare
şi după data de 6 martie, căci plecarea armatei germane n’a însemnat şi
doborârea completă a hitlerismului. Resturile acestei idei demente sunt încă
numeroase şi puternice. Prezenţa lor o simţim pretutindeni unde vigilenţa
noastră nu este prezentă. (…) Pentru aceasta însă forţele democratice trebuie să
fie organizate şi în stare de a lupta cu succes contra unui duşman atât de
tenace. UP este conştientă de sarcina pe care o are! Ea vă cheamă la luptă, dar
la luptă organizată, metodică, singurul fel de luptă care duce la biruinţă.
Mergeţi pe tot cuprinsul ţării, în oraşe şi sate şi duceţi cuvântul cel bun,
cuvântul trezirii poporului nostru. Faceţi pe toţi să înţeleagă că noţiunea de
patrie şi de patriot simbolizată de UP are alt conţinut decât acela pe care l-a
avut până acum. Patria este a tuturor celor ce muncesc, a tuturor celor ce fac
să rodească holdele, să producă fabricile şi să înflorească cultura. Este a lor
şi numai a lor“. Discursul se încheie cu sloganuri puse deja în circulaţie
de propaganda de partid, nelipsind urarea:
„Trăiască toţi acei care în frunte cu Uniunea Sovietică au ajutat poporul român
să iasă din robie şi din întuneric!“. Până şi într-un ziar provincial
(„Moldova liberă“, nr. 336/5 iunie 1945) sunt reproduse declaraţiile „pe linie“
ale ministrului comunist al sănătăţii, reprezentant de marcă al UP: „Ideea de patriot trebuieşte complectată. Nu
este patriot acela care îşi iubeşte patria şi urăşte celelalte ţări. Trebuieşte
concepută ideia de patriot în sensul de a-ţi iubi ţara, dar a nu împiedica
celelalte popoare să se ridice. Iar prietenia Uniunii Sovietice stă ca un
exemplu în faţa noastră. Noi care am adus distrugerea şi am vărsat atâta sânge
acolo, noi suntem [cei] care primim astăzi ajutorul Uniunii Sovietice. Ni s’au
redus datoriile de război cu sute de miliarde (sic!), ni s-a restituit flota
(bricul „Mircea“, completamente delabrat!, n.n.), ni s’a dat grâu şi bumbac, cu
toate că şi Uniunea Sovietică are de luptat cu mari greutăţi de pe urma războiului.
Dar a făcut aceasta pentru a ajuta un tânăr stat democrat“. În realitate, aşa-zisele ajutoare şi reducerea
datoriilor au transformat România într-o ţară a cărei economie – spoliată de
traversarea ultimei conflagraţii mondiale şi de „reparaţiile“ de război impuse
prin Tratatul de la Paris – devenise dependentă faţă de URSS şi va contina să
fie aşa, pentru multă vreme. Limbajul de lemn: substantivul „element“ (elemente reacţionare), chemările la
luptă, imperativele (mergeţi!, duceţi cuvântul!,
treziţi poporul! etc.), pronumele noi
– cu referire la popor, la clasa muncitoare, în opoziţie cu ei pronumele care stigmatizează forţele
reacţiunii (cum observă şi Françoise Thom2) etc., îl contaminează
rapid pe D. Bagdasar, înzestrat, altminteri, pentru redactări – texte ştiinţifice
sau chiar literare3 – la obiect, limpezi, debarasate de „zorzoane“
stilistice. În rapoartele de activitate către partid, nu se rătăceşte în divagaţii
circumstanţiale, ci trece direct, „pe puncte“, la ceea ce i se cere să
comunice. Participă astfel la constituirea sindicatului profesorilor din
Universitate (dec. 1944), idee care se loveşte de opoziţia medicilor: „S-a hotărât înlocuirea actualului prezidiu
al Grupului Universitar Democratic (GUD) cu profesori mai (sic) democraţi. Parhon a condus cu multă
autoritate dezbaterile şi a făcut să cedeze toate rezistenţele medicilor. În
Colegiul Medicilor s-a încercat să se dovedească că (sic) medicii sunt o categorie aparte de
profesionişti şi nu ar putea fi organizaţi în felul în care sunt organizaţi
muncitorii, adică în sindicate“. Până la urmă, prin intervenţia lui C. I.
Parhon şi – am zice – oportunismul in
statu nascendi al medicilor: „S-a
votat cu o mare majoritate transformarea Colegiului în sindicat“. Devine
membru al Uniunii Sindicatelor Sănătăţii din România şi al Consiliul Unional al
Medicilor – cu 41 de membri. „D. Bagdasar – profesor universitar“ ocupă locul
al patrulea pe listă într-o ordine a importanţei membrilor… În această
calitate, lansează un: „Apel către medici“.
În
legătură cu titlul de profesor, conferenţiarul dr. D. Bagdasar, ministru al sănătăţii
abia numit în guvernul P. Groza, se adresează cu o cerere (7 iunie 1945)
profesorului dr. Gr. T. Popa – încă decan al Facultăţii de Medicină – din
Bucureşti, în legătură cu hotărârea Consiliului profesoral de a ridica la
rangul de catedră conferinţa de Neurochirurgie: „Vă rog, domnule decan, să fiţi interpretul meu pe lângă domnii
profesori ai Facultăţii, cărora le mulţumesc din toată inima pentru grija pe
care o poartă atât învăţământului nostru superior, cât şi celor ce se trudesc să
realizeze ceva în ambianţa noastră. Situaţia politică pe care o deţin în
momentul de faţă nu-mi îngăduie să primesc această onoare. În timpul dictaturii
am criticat sever tendinţa unor înalţi demnitari de a-şi crea pentru ei sau
pentru prietenii lor situaţii în învăţământul superior. Profesorii şi opinia
publică de atunci împărtăşeau acest punct de vedere.“ Sfântă naivitate! Nu
cunosc un alt exemplu de refuz al unei asemenea oferte, de-atunci şi până în
zilele noastre! Parhon, C. I. Urechia şi N. Ionescu-Siseşti răspund acestei
cereri a „Prea Onoratului Coleg“ la 1 noiembrie 1945: „Noi, membrii comisiunii
pentru recomandarea titularului, am luat cunoştinţă de mai multe luni de refuzul
Domniei voastre de a ocupa această catedră (etc.)“. „Dar ţinând seama pe de altă
parte de necesitatea unui învăţământ de Neurochirurgie în Facultatea noastră,
ne permitem a vă ruga, împreună cu ceilalţi colegi, a nu priva Facultatea de
cinstea de a poseda prima catedră din ţară
în această ramură (s.n.) şi să acceptaţi recomandarea noastră.“
În
ciuda preocupărilor sale chirurgicale şi de amenajare a Secţiei de
Neurochirurgie de la „Spitalul Central“, dr.
D. Bagdasar pune în acest moment al existenţei sale, mai presus decât ştiinţa,
datoria de membru al Partidului Comunist, de „medic-cetăţean“, cum se
considera. Acceptă rolul de propagandist în sprijinul FDP şi, acolo unde este
trimis, ţine alocuţiuni mobilizatoare, vestind vremurile noi, atâta timp aşteptate
şi în iluzia cărora trăise. Viaţa, curând întreruptă (se stinge la 15 iulie
1946) nu-i va da prilejul să descopere realitatea comunistă în desfăşurarea ei,
cu totul alta decât cea pe care şi-o imaginase, şi să asiste la falimentul
ideologiei marxist-leniniste. Ar fi „plătit“ curând, probabil, faptele ce s-ar
fi consemnat la „dosarul“ său de activist zelos, anume: de a se fi format ca
neurochirurg în „iadul capitalist“ (SUA), de a-şi fi exprimat admiraţia faţă de
nivelul înalt al medicinii practicate acolo, în special în clinica profesorului
Cushing, de a fi întreţinut „relaţii cu străinii“, mărturie fiind bogata sa
corespondenţă cu mari personalităţi ale timpului. Peste puţină vreme, soţia sa,
de asemenea ministru comunist al sănătăţii, creatoarea Şcolii româneşti de
igienă mentală şi psihiatrie infantilă – care îşi însuşise crezurile sale
politice – va fi umilită şi marginalizată de tovarăşii de drum, aceiaşi cu ai săi,
iar fratele său, Nicolae Bagdasar – doctor în filosofie la Berlin – va fi
destituit din învăţământul superior (1949), ridicându-i-se titlul de membru
corespondent al Academiei Române, odată cu „reorganizarea“ acestei instituţii.
Singura salvată din familie, va fi Alexandra, matematician şi astronom, căsătorită
cu S. Bellow, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, fiică unică pe care
mama sa reuşise să o scoată la timp din ţară. Frontul
Naţional Democrat (FND) s-a constituit într-o coaliţie alcătuită din Partidul
Comunist şi Partidul Social-Democrat, în octombrie 1944, în urma denunţării
actului de colaborare cu cele două partide istorice în cadrul Blocului Naţional
Democrat. Criza politică provocată de această surprinzătoare decizie încearcă a
fi soluţionată prin formarea unui nou guvern de către generalul Constantin Sănătescu,
dar va fi un eşec. Sănătescu îşi depune în decembrie 1944 mandatul, şef al
noului cabinet fiind numit la 6 decembrie, de către M. S. regele Mihai,
generalul Nicolae Rădescu. În toate aceste guverne, în urma demonstraţiilor de
stradă puse la cale de FND, dar mai ales la presiunea Moscovei,
viceprim-ministru a fost impus Petru Groza, cel care – la 6 martie 1945 – va
forma, ca prim-ministru, cel dintâi guvern comunist de după 23 august 1944. În
sprijinul FND, avea să se rostească D. Bagdasar, cu diferite prilejuri. Astfel,
în februarie 1945, la Turnu Măgurele ţine un discurs la întrunirea din acest
oraş. Începând printr-un exordiu lege-artis,
înzestratul vorbitor spune: „Înainte de a
intra în expunerea de azi, aş răspunde la o întrebare pe care şi-au pus-o unii dintre
D-voastră şi pe care am auzit-o şi eu şoptită de unii şi de alţii: Ce caută un
medic în arena politică când locul lui ar fi în laborator, într-un institut de
cercetare sau într-un spital? Vă voi răspunde, iubiţi cetăţeni, că ocupaţiile
omeneşti nu privesc ramuri de activitate, care să rămână izolate, care duc o
viaţă de sine stătătoare! Aceste ramuri de activitate se leagă unele de altele,
se influenţează reciproc şi determină până şi modul nostru de gândire! În conştiinţa
noastră trăieşte toată viaţa societăţii cu tot ce are ea bun şi rău, cu tot ce
are învechit sau pe cale de devenire! Numai când omul se încadrează în această
concepţie îşi poate face precis rolul lui în societate şi poate hotărî care-i
sunt obligaţiile faţă de semenii săi!“. Apelează în continuare la un
exemplu emoţional, acela al unui medic
„chemat într-o casă sărăcăcioasă să vadă un pacient, care vede că pe patul de
suferinţă zace o fiinţă omenească pe care munca istovitoare, lipsurile şi condiţiile
rele de viaţă au adus-o în această stare, că boala de care suferă, tuberculoza
pulmonară, e prea avansată pentru a mai fi remediată. Şi, în fiecare zi, acest
medic are ocazia să vadă numeroase cazuri asemănătoare, cărora nu le poate fi
de folos prin arta lui. Dacă acest medic ar fi un simplu meseriaş, el s-ar
retrage nepăsător spre cabinetul lui şi şi-ar vedea mai departe de obligaţiile
lui strict profesioanle. Dar dacă inteligenţa lui este mai iscoditoare faţă de
durerile omeneşti, el şi-ar da repede seama că starea acestor bolnavi nu este
numai un rezultat al boalei propriu-zise, cât mai degrabă un efect al condiţiilor
sociale în care a trăit! Factorul social este mai important decât germenul
boalei“. În continuare, descrie condiţiile sociale conducând la răspândirea
flagelului şi conchide: „Iată, iubiţi cetăţeni,
cum ar trebui să gândească un medic care îmbrăţişează problema, aş zice mai
degrabă drama aceasta în toată complexitatea ei“. Enumeră apoi o serie de
realităţi crude ale momentului: 80 la sută din popor e alcătuit din ţărani; analfabetismul
în rural are o pondere de 35% în rândul bărbaţilor; din 500.000 de copii care
se nasc, 200.000 pier în primul an de viaţă; locuinţele muncitorilor sunt adevărate
spelunci preistorice. „Avem peste 40.000
de bordeie în care-şi odihnesc trupurile istovite de muncă şi de boli zeci de
mii de fiinţe omeneşti“… În final se întreabă retoric: cine sunt vinovaţii?„Voi răspunde fără ezitare: aceia care au
tras în muncitori ori de câte ori aceştia cereau o pâine pentru stomacurile lor
flămânde“ şi citează răscoala din 1907, grevele de la Griviţa şi Lupeni.
Abordează chestiunea războiului şi îngăduinţa US faţă de noi „obligaţiile băneşti nu depăşesc 3,1/2
dolari pe cap de locuitor. URSS ne-a acordat autonomie politică (sic!) şi
administrativă şi ne-a promis (sic!) Ardealul de Nord“. Cam pe acelaşi
calapod îşi structurează discursurile pronunţate „pe teren“, adăugând uneori – în
funcţie de auditoriu, informaţii despre progresul medicinii, despre raportul
medicamente – Sănătate publică ori – subiect predilect – „Sănătatea în mediul
rural“, la: Galaţi (unde a găsit între medici „destulă înţelegere“); Spitalul
Central; Sala Dalles; în faţa studenţilor la Facultatea de Medicină din Iaşi;
cu ocazia plecării acasă a delegaţiei de medici sovietici care ne-au vizitat şi
(desigur) îndrumat; la radio Budapesta (august 1945), când împreună cu tovarăşul
Al. Moghioroş a lucrat la consolidarea prieteniei ţărilor vecine; la o masă
colegială a medicilor militar („Prieteni şi
colegi, în ceea ce ne priveşte am ieşit cu bine din acest îngrozitor conflict,
n-am fost pedepsiţi decât cu multă blândeţe pentru războiul injust pe care l-am
făcut“) etc.
În dosarul familiei Bagdasar de la Arhivele
Naţionale se află un registru unde, în calitatea sa de ministru nou numit, D.
Bagdasar îşi croieşte un program privind reabilitarea asistenţei medicale naţionale
pe care – dacă „timpul ar fi avut răbdare“, cu tenacitatea şi uriaşa sa
capacitate de efort, l-ar fi concretizat, cu siguranţă. Asistenţa medicală în
mediul rural („o distribuţie echitabilă a
medicilor“) şi asigurarea cu medicamente sunt considerate prioritare. Dar şi
ideea acordării unei mai largi autonomii spitalelor mari. Ministrul se va înconjura
de un „sfat sanitar“, de un consiliu pe care-l va consulta în toate problemele
tehnice importante. În el vede necesar să facă parte un jurist şi un consilier
financiar. „Conducerea facultăţilor de
medicină – e de părere D. Bagdasar – trebuie
să rămână în mâinile noastre (a ministerului, o idee vehiculată în prezent
de media, n.n.) – pe de o parte, pentru a
crea atâtea facultăţi câtă nevoie este, pe de alta, pentru a crea tipul de
medic care este omonim structurii actuale a societăţii. Vom înmulţi şcolile de
surori, de moaşe şi de agenţi sanitari.“ „Concursul – consemnează în acest
proiect D. Bagdasar – e deosebit de util în
ceea ce priveşte pregătirea medicului de specialitate. Este un mijloc de selecţie
pe care trebuie să-l menţinem. Îl vom face însă accesibil mai multora,
ca să avem suficiente valori. Vom permite şi celor care nu dau concursuri să
aibă o practică mai serioasă în spital.“ Ministrul nu avea cum să ştie – ori
poate din „naivitate“ nu ar fi crezut posibilă o astfel de măsură – că, nu după
multă vreme, accesul la concursuri se va face pe bază de „dosar“, iar media de
clasificare va fi influenţată de nota la „social“. E interesant de studiat şi
Registrul de audienţe al ministrului. Nu şeful de cabinet sintetizează cele
discutate cu solcitanţii audienţelor, ci ministrul însuşi, care ascultă cu răbdare,
caută să înţeleagă despre ce e vorba şi oferă/decide soluţii.
În
cartea îngrijită de profesorul Şt. I. Niculescu, un capitol este rezervat
reproducerii paginilor de Jurnal acoperind
perioada 1934–1935. Jurnalul – în opinia lui Şt. I. Niculescu – a fost
recopiat, rezultând o redactare mai bună, dar fără ca aceasta să anuleze
spontaneitatea însemnărilor zilnice. Au fost două carnete (dimensiuni reduse),
oferite îngrijitorului ediţiei de Ana Păunescu în 1981. Pentru cititorul medic,
„flashurile“ diaristice sunt interesante pentru că relevă bogata, dar şi
variata cazuistică pe care neurochirurgul D. Bagdasar e chemat s-o rezolve,
comentariile sale pe marginea intervenţiilor efectuate, chiar şi atunci când
acestea – dată fiind patologia gravă şi tehnologia momentului – se termină cu
deces. Aproape în toate situaţiile încheiate cu existus, D. Bagdasar deplânge întârzierea
diagnosticului şi trimiterea tardivă la specialist. Pentru cititorul interesat
de iatroistorie, jurnalul este mărturisitorul unei activităţi medico-ştiinţifice,
culturale, dar şi de relaţii intercolegiale excepţionale, la care D. Bagdasar,
când nu este actant, e sigur un participant activ. Este impresionantă galeria
marilor medici români din interbelic cunoscuţi şi apreciaţi de neurochirurg,
apreciere adesea reciprocă. Şi, în primul rând, prietenii – precum histologul
I. T. Niculescu, Nicolae Minovici, Paulian, Ion Bazgan I. Anastasescu; apoi
profesorii români iubiţi şi admiraţi: D. Noica, Gheorghe Marinescu, I.
Iacobovici, M. Butoianu; urmează o listă lungă, din care nu lipsesc: C. I.
Parhon, N. Hortolomei, I. Nanu-Muscel, D. Gerota, C. Daniel, Siseşti, S. Drăgănescu,
Tr. Nasta, fiziologul I. I. Neniţescu, neurologul Th. Horneţ, Fr. I. Rainer,
Amza Jianu, N. Gh. Lupu, Grigore T. Popa, Ion Pavel – viitorul diabetolog,
radiologul I. Jovin, pediatrul M. Manicatide, A. Kreindler, ftiziologul Marius
Nasta, Vintilă Ciocâlteu, C. Ionescu-Mihăieşti, M. Ciucă, P. Tomescu etc., listă
la care putem adăuga nume de rezonanţă din Europa şi – desigur – din SUA
(Harvey, J. Fulton, Bailey). Pentru vederile sale „de stânga“ nu prea găseşte
colegi cărora să li se destăinuie… Sunt notate şi discuţii mai puţin
deontologice, precum cele dintre Parhon şi directorul Spitalului Central: „Tomescu îi acuză că n-au avut o purtare
omenească faţă de Obreja. Ripostează Parhon, cu o teribilă vehemenţă şi bătând
cu pumnul în masă, şi spunând că Obregia a cultivat ipocrizia şi acelaşi lucru îl
face succesorul său, profesorul Tomescu. Îl acuză chiar pe Tomescu că a pătruns
în Universitate fără merite şi [că] va căuta să demonstreze public acest
lucru“. (…) „Parhon susţine că nu e bun concursul, fiindcă nu poate alege
elementele devotate şi cu pasiune pentru specialitate. Cu alte cuvinte, numai
acei care reuşesc să câştige bunăvoinţa unor oameni puternici îşi pot face o
situaţie. Cei care răspund bine la concursuri şi nu pot câştiga această «înaltă
formare», nu-şi pot face loc. Stranie argumentare la un profesor universitar.“ Or,
şedinţa de la Societatea de Neurologie: „Se
aduce în discuţie scoaterea buletinului, căruia [I.T.] Niculescu îi dăduse
titlul de «Archives Néurologiques». Parhon protestează şi cere să fie un
buletin de neuro-psihiatrie. Nu vrea să recunoască societatea creată de curând
de profesorul Tomescu. «E doar o societate oficială, fără nici o seriozitate ştiinţifică,
iar cei doi preşedinţi – Obregia şi Tomescu – sunt doar nişte ciuperci ştiinţifice.»
Am protestat, spunând că aceste ieşiri ale domnului Parhon sunt determinate de
resentimente personale şi cel puţin cei din cadrul acestei societăţi – elemente
tinere –, care sunt viitorul psihiatriei de mâine, nu merită această insultă.
S-a decis totuşi ca profesorul Marinescu să facă o intervenţie pe lângă
profesorul Tomescu, pentru fuziunea acestor societăţi. Parhon a cerut să se
voteze imediat acest lucru. Eu m-am opus până când se va întoarce şi doctorul [I.T.]
Niculescu, care a fost cheia de boltă a acestei societăţi şi de a cărui opinie
trebuie să se ţină seama. Parhon a protestat din nou. S-a votat că, în cazul
când profesorul Tomescu refuză, buletinul să se numească «Archives Roumaines de
Néurologie et şdeţ Psychiatrie». Va răscumpăra această – naivă – îndrăzneală
(Parhon endocrionolog şi psihiatru; Tomescu, psihiatru şi directorul
spitalului. În plus, opinii politice situate la antipozi), zece ani mai târziu,
când Bagdasar şi Parhon vor redeveni comilitoni pe baricadele comunismului (la înfiinţarea
Grupului Universitar Democratic, la şedinţa de constituire a ARLUS). Şi când,
la Institutul ce purta deja numele savantului, va pronunţa la adresa lui Parhon
un copleşitor laudatio (7 aprilie
1945). De altfel, înainte de 23 august, cei doi fuseseră asociaţi în cadrul mişcării
ilegale antifasciste, sub comanda partidului comunist. Participă la mici agape
colegiale, dar şi la câte o cafea băută cu prietenii la „Nestor“, ori la rare
excursii în Bucegi. Mai multe însemnări reţin episodul tragic al sfârşitului
mentorului său profesorul dr. D. Noica, pe care l-a îngrijit.
S-a
păstrat la Arhivele Naţionale un dosar cuprinzând originalele scrisorilor lui
D. Bagdasar cu: soţia, prieteni, oficialităţi, personalităţi ştiinţifice şi
culturale autohtone şi străine, cele mai multe deosebit de interesante prin conţinut
– idei, propuneri, aprecieri etc. Majoritatea, dacă nu toate acestea au fost
reproduse şi traduse, când a fost cazul (uneori doar paragrafe), de profesorul Şt.
I. Niculescu, în „Dumitru Bagdasar – Muncă şi caracter – Mărturii“. Reiterez
propunerea reeditării acestei lucrări valoroase pentru cei care iubesc istoria
medicinii, mai ales că „realizarea tipografică“ din 1987 e – în raport cu
pretenţiile actuale – de nivel inferior, îndeosebi pentru calitatea
reproducerilor foto. Emit şi o
propunere: fondul documentar de Istoria medicinii s-ar putea completa cu o
„arhivă sonoră“. Fonoteca de Istoria
Medicinii Româneşti ar putea cuprinde copii ale discurilor, benzilor de
magnetofon ş.a. (încă) existente la Societatea Română de Radiodiodifuziune şi
la Televiziunea Naţională sau originale similare din surse private. Cele din
trecut vor fi, desigur, puţine; dar – dacă cineva cu putere decizională ar
prelua această idee – de-acum încolo, am putea tezauriza înregistrări fono, ba
chiar şi audio-video, ale unor evenimente şi personalităţi actuale.
La
scurt timp după oferta ce i s-a făcut de a fi numit ambasador în SUA şi
discursul său de răspuns, bola lui D. Bagdasar îşi face simţită prezenţa. N-a
mai avut ocazia de a reprezenta diplomatic România.
N-am reuşit să identific diagnosticul exact
care a condus la deces. Există o anumită reţinere în declararea acestuia de către
cei care l-au cunoscut. Cred că în privinţa marilor personalităţi – şi mai ales
după trecerea multor decenii – această rezervă nu-şi are locul. „O boală necruţătoare“
ar fi putut fi, în cazul său, un cancer pulmonar sau unul digestiv, cu
metastaze cerebrale (acestea certe: o simptomatologie laconică, după întoarcerea
de la un consult efectuat la Viena, fiind notată cu creionul, pe două-trei
pagini, ca pe o foaie de observaţie, de soţia sa: dureri, crize jacksoniene,
perioade confuzive etc). Ultimele sale cuvinte – relatează dr. Sofia
Ogrezeanu-Ionescu, în cartea de interviuri Neodihna
binelui, de Rodica Simionescu (Ed. Atlas, 1998) – au sunat testamentar
pentru colaboratorii şi urmaşii săi: „Faceţi
totul ca această specialitate să se dezvolte. Să fiţi uniţi. Continuaţi ce aţi început
în acelaşi ritm, cu aceeaşi pasiune şi, mai ales, cu înaltă moralitate“. La
conducerea Secţiei îl va desemna pe dr. Constantin Arseni, elevul său, viitor
profesor universitar şi academician. Profesorul D. Bagdasar se stinge la 15
iulie 1946. Va fi incinerat, cum mai târziu va fi incinerată şi soţia sa.
Era un om cu suflet bun – cum îl descriu
majoritatea celor care l-au cunoscut. Sunt acte de caritate, abia ştiute, pe
care – cu diferite prilejuri şi cu mare discreţie – le făcea. Casa soţilor
Bagdasar – după cum scrie într-un memoriu Florica Bagdasar – „a fost loc sigur
pentru întâlniri comuniste clandestine, deseori pusă la dispoziţia multora
dintre tovarăşii care ocupă acum posturi de mare răspundere în viaţa politică
actuală, şi care au găsit în noi sprijin material şi moral, uneori salvator în
momente de maxim pericol pentru propria lor viaţă“.
La 28 oct.1946, D. Bagdasar a fost ales
membru de onoare post-mortem al Academiei RPR.
Să-i respectăm dreptul de a fi avut o anumită
credinţă şi angajare politică. Opinia, din acest punct de vedere, dacă îmi este
permisă, am formulat-o în titlul articolului: un om de stânga, dar unul al „stângii naive“ – grup pe care doar
metaforic l-am numit aşa – din care însă destui intelectuali ai vremii „au făcut
parte“. Într-o notă de subsol a cărţii pe care Şt. I. Niculescu i-a consacrat-o
este semnalat planul unei biografii pe care Florica Bagdasar intenţiona să o
scrie. Ar fi intitulat-o: „Dumitru
Bagdasar. Viaţa unui medic comunist“.
