Decesul unui pacient influenţează starea emoţională a cadrelor medicale, determinând stări de anxietate, stres, depresie și burnout. Evenimentul se încadrează la traume secundare, în care gândurile intruzive și perioadele de insomnie au o mare probabilitate de apariţie. Emoţionalul poate fi atât de puternic în prima fază, încât cadrele medicale încearcă să se detașeze sau chiar să se disocieze de evenimentul trăit. 

Mecanismul psihologic implicat în cele două stiluri de coping este acela conform căruia cu cât emoţia trăită este mai redusă, cu atât importanţa evenimentului este mai mică. Practic, negând emoţia, negăm importanţa evenimentului. Aceste mecanisme duc la o reglare emoţională în primă fază, dar emoţia neprelucrată va rămâne acolo pentru foarte mult timp.

Coping cognitiv

Influenţa cognitivă se manifestă prin mecanisme de coping precum: negarea, minimizarea, evitarea amintirilor dureroase, raţionalizarea. Aceste cogniţii au tot un rol de reglare emoţională. Prin minimizare, negare, raţionalizare nu facem altceva decât să reducem importanţa acestui eveniment dureros pentru noi. Alte aspecte cognitive sunt cele legate de autoeficacitate. 

Astfel, pot apărea întrebări precum: „am abilităţile necesare de a profesa?”; „pot cu adevărat să ajut oamenii?”. De asemenea, pot apărea aspecte identitare și de rol: „sunt medic cu adevărat dacă nu l-am putut salva?”; „cum mă vor privi colegii și pacienţii dacă vor auzi că nu am putut să îl salvez?”. Paleta de cogniţii care derivă din evenimentul traumatic e foarte largă. Poate merge de la gânduri de vinovăţie, rușine, eșec până la îndreptăţire. Cogniţiile de îndreptăţire ne urcă pe un piedestal în care nimic nu ne poate atinge, nici măcar emoţiile dureroase.

Reacţii comportamentale

Influenţa comportamentală se manifestă și ea într-o paletă la fel de largă. De la o atitudine arogantă, prin care vrei să arăţi că pe tine nimic nu te doboară, până la 
comportamente de evitare. Totul pare normal, totul pare perfect – mai puţin izbucnirile tale nervoase din nimic pe care nimeni nu reușește să le înţeleagă, nici măcar tu. Te retragi social, nu mai interacţionezi cu colegii, nu mai ieși la cafea, la ţigară, ești tot timpul serios și ocupat. Eviţi să stai în preajma lor pentru că ai impresia că ești judecat, că toată lumea te învinovăţește și vorbește doar despre ce ţi s-a întâmplat. 

Pentru o bună gestionare a acestor situaţii, intervenţiile ar trebui să înceapă de pe băncile școlii, iar apoi implementate pe toată perioada în care ne aflăm în activitate. Managementul spitalului ar trebui să înţeleagă nevoia de suport psihologic a cadrelor medicale, în general, și a celor care experimentează moartea unui pacient, în special, și să aducă resurse specifice în cadrul spitalului.

Dacă tu, cititorule, ai trecut prin așa ceva, principalul lucru pe care trebuie să îl știi este că nu trebuie să duci povara aceasta singur. Singurătatea e cea mai proastă soluţie. Vorbește cu colegii, cu un prieten, cu partenerul sau partenera. Spune-le cât îţi e de greu. Știu că vrei să îi protejezi, dar alege să fii și tu protejat, mai ales în aceste momente grele. Caută grupuri de suport și un psihoterapeut. Mulţi colegi de-ai mei sunt bine pregătiţi și te pot ajuta. Nu rămâne singur.

Bibliografie:
https://spcare.bmj.com/content/4/3/271
https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC9096651/
https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC166122/