În septembrie 1981,
am participat, la State University Hospital din Syracuse, New York, la
evaluarea unui bolnav cu pneumonie multilobulară rezistenţă la tratament cu
antibiotice. Am găsit în patul din unitatea de terapie intensivă un bărbat
palid, emaciat, febril şi hipoxemic. Mi-a spus că ispăşea o condamnare de 6 ani
la o închisoare din apropiere şi că avusese numeroase contacte homosexuale în
timpul detenţiei. Biopsia unei zone afectate a plămânului drept a diagnosticat
infecţie cu Pneumocystis carinii. Am relatat detaliile mai tânărului meu
prieten Michael Klag, rezidentul-şef al clinicii (acum decan la Bloomberg
School of Public Health, Johns Hopkins University, Baltimore, Maryland). Zece minute mai târziu, Mike mi-a pus pe birou un articol publicat în iunie
1981 de o echipă de la Centers for Disease Control în care erau
prezentate cinci cazuri de pneumonie cu P. carinii diagnosticate la
homosexuali din Los Angeles. Era primul nostru caz de ceea ce va fi numit un an
mai târziu sindromul imunodeficienţei dobândite (SIDA). În ţara din care plecasem
începuse „obsedantul deceniu“ şi existenţa bolnavilor cu SIDA a fost cu încăpăţânare
ascunsă de regimul ceauşist. Am aflat despre amploarea tragediei numai în
februarie 1990, când Celestine Bohlen a menţionat, într-o corespondenţă din
Bucureşti pentru „New York Times“, statistici ce indicau că printre 2.000 de
copii crescuţi în orfelinate fuseseră identificate 250 de cazuri de SIDA şi 200
de infecţii încă asimptomatice cu virusul imunodeficienţei umane. Câteva luni
mai târziu a apărut şi primul articol despre SIDA publicat de cercetători din România
(Pătraşcu I. V. Evaluation of efficacy of pooled sera in a human
immunodeficiency virus antibody prevalence in population surveys. Rev
Roum Virol 41:45–51, 1990). SIDA este de mulţi ani pandemică, a dus la
moartea prematură a zeci de milioane de persoane şi a rămas o prioritate în politicile
de sănătate a majorităţii ţărilor lumii. Din fericire, tratamentele
antiretrovirale moderne au potenţialul de a transforma SIDA într-o boală cronică.
În dezbatere au rămas numai criteriile care trebuie îndeplinite pentru începerea
tratamentului. Este
motivul care m-a făcut să citesc, cu deosebit interes, un raport publicat de North
American AIDS Cohort Collaboration on Research and Design în ultimul număr
din NEW ENGLAND JOURNAL OF MEDICINE (vol. 360, nr. 18, 30 aprilie 2009).
Coordonat de Mari M.
Kitahata de la University of Washington, Harborview Medical Center în
Seattle, studiul a analizat evoluţia unui total de 17.517 persoane cu infecţie
asimptomatică cu virusul imunodeficienţei umane din Statele Unite ale Americii şi
Canada, monitorizate timp de 10 ani, începând din 1996. La începutul studiului, niciuna dintre aceste persoane nu primise tratament
antiretroviral. 8.362 de participanţi aveau 350–500 limfocite CD4+/ml. 2.084
(25%) dintre persoanele cu 350–500 limfocite CD4+/ml3, au decis să înceapă
tratamentul fără întârziere. Comparat cu aceştia, participanţii care au amânat
tratamentul până după scăderea numărului de limfocite CD4+ sub 350 /ml au avut
o mortalitate cu 69% mai mare în timpul perioadei de observaţie. Dintre cele
9.155 de persoane care porniseră cu mai mult de 500 de limfocite CD4+ /ml,
2.220 (24%) au acceptat să înceapă imediat tratamentul antiretroviral. Din
această cohortă, la cei 6.935 de participanţi care au amânat tratamentul până la
scăderea numărului de limfocite CD4+ sub 500/ml s-a înregistrat o mortalitate
cu 94% mai mare. În toate cazurile, tratamentul a constat în administrarea unei
combinaţii de cel puţin trei medicamente antiretrovirale care a inclus,
obligatoriu, abacavir ori tenofovir. Bolnavii mai în vârstă, cei infectaţi cu
virusul hepatitei C şi cei cu antecedente de administrare intravenoasă a
drogurilor ilegale au murit într-o proporţie mai mare printre cei cu ambele
modalităţi terapeutice (imediată sau amânată). Rezultatele încurajează tratamentul
imediat al infecţiei asimptomatice cu virusul imunodeficienţei umane şi se
datorează, în opinia autorilor, evitării cascadei de modificări inflamatorii şi
imunologice care duc la disfuncţii ireversibile în organele-ţintă pentru această
infecţie.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.