Un cocktail de poveşti care au ca punct de
legătură doar răzbunarea şi limitele umane în situaţii de-a dreptul
înnebunitoare e un experiment riscant. A trece de la o poveste la alta nu e cel
mai simplu viraj pentru un spectator, iar misiunea regizorului se îngreunează
brusc. Se poate pierde uşor din atmosferă, stare, te poţi ataşa de personaje şi,
dacă nu există dozajul perfect, riscă să eşueze din dorinţa de a omorî
povestea. Au existat diverse variante de scurtmetraje prezentate sub forma unui
omnibus, însă rareori în regia aceluiaşi autor. Experienţa spune că filmele ar
fi funcţionat mai bine separat şi că formula de omnibus era mai degrabă un
moft.
Poveşti trăsnite al lui Damian Szifron, argentinianul nominalizat la Oscar pentru cel mai
bun film străin, este o experienţă năucitoare şi fascinantă precum un carusel
de unde îţi iei doza perfectă de adrenalină, distracţie, dramă, nebunie. Şase
poveşti despre fragila graniţă dintre civilizaţie şi brutalitate, despre cât de
neaşteptată şi imprevizibilă poate fi realitatea. O simfonie de film
despre
dragoste, dezamăgire, răzbunarea trecutului, tragedie, violenţa din detaliile
vieţii de zi cu zi. O dulce plăcere a pierderii controlului transpusă în
imagini perfecte, de o poezie vizuală pe care mai rar o găseşti în filmele care
rulează acum în cinema. Fără efecte speciale, dar cu o grijă teribilă pentru
imagine, încadraturi, scenografie, detalii care pur şi simplu împachetează
elegant întreaga poveste. Camera dansează atât de frumos încât eşti fascinat de
muzicalitatea şi ritmul cadrelor. O bucurie de film care îţi taie respiraţia,
te năuceşte şi îţi oferă o porţie nebună de râs copios.
După prima poveste, din avion, când simţi
deja cum tensiunea atinge cote maxime deasupra pământului, Poveşti trăsnitete cucereşte cu un generic original, simplu şi ingenios: splendoarea
unei grădini zoologice cu cele mai spectaculoase animale. De la rechin,
crocodil, gorilă, oaie, cerb (actorii) până la bufniţă (directorul de imagine),
zebră (costumele), vulturi (producătorii) şi vulpe (regizorul). Genericul de
început e un scurtmetraj în sine şi el cu o menajerie de tipologii atât de
diferite menite să convieţuiască şi să reziste împreună... sau nu. O metaforă
care sintetizează perfect jungla în care trăim şi interacţiunile din poveştile
ce urmează să se deruleze.
În toiul unei nopţi ploioase, un individ
intră să cineze într-un restaurant pustiu. Chelneriţa ia comanda aproape
silabisit de îndată ce îl recunoaşte pe cel mai înverşunat corupt, omul care
l-a dus pe tatăl său în pragul suicidului. Răzbunarea are gust de cartofi prăjiţi
cu ochiuri. Până la urmă, vorba bucătăresei: „E mult mai bine la puşcărie unde
nu plăteşti chirie“. Dar oare otrava de şobolani e mai puternică sau mai slabă
după expirarea termenului de valabilitate? Aceasta e întrebarea!
Cea de-a doua poveste ne duce undeva în
pustietate, unde se dezlănţuie un duel pe autostradă. De la o simplă şicană
pentru banda principală într-o depăşire banală, drumul capătă dimensiunea Iadului.
Un corporatist incapabil să facă o pană şi un camionagiu trecut prin viaţă care
nu se lasă depăşit. Un delir care pare să înceteze după umilirea
corporatistului, însă înverşunarea pare să capete dimensiuni 
înfiorătoare
atunci când conduci mulţi cai putere. Fascinant este cum virează totul spre
ridicol şi absurd, numai că orgoliul apasă cu putere pe acceleraţie. Un savuros
iureş al nebuniei.
Următoarea poveste te duce în zona satirei
sociale şi a traficului din Buenos Aires, a sistemului de parcări şi amenzi, în
momentul critic în care un inginer specializat în demolări decide să înfrunte
sistemul. Cu o viaţă personală în pragul colapsului, după ce maşina i-a fost
ridicată din faţa cofetăriei de unde trebuia să ridice tortul fetiţei lui şi
întreg programul i se dă peste cap, argentinianul nervos e hotărât să facă
dreptate şi ordine.
De fapt, ultimele trei poveşti te duc
inevitabil în zona socială, spre portrete de corupţi, de oameni în pragul
disperării pentru care nu mai contează nimic şi care sunt dispuşi să plătească
scump pentru orice. Penultima poveste este focusată pe tragedia unui tânăr
bogătaş care accidentează mortal o femeie însărcinată, fuge de la locul faptei şi
ajunge acasă în pragul 
disperării. Părinţii vor face tot posibilul să îl scape
de închisoare. Negocierea tatălui cu avocatul şi procurorul se dovedeşte a fi
una dintre cele mai absurde, hilare şi palpitante. Poziţia copilului în
variantă argentiniană, dar mult mai ironică şi concentrată.
Finalul te invită la cea mai sângeroasă
nuntă. Toate bune şi frumoase, lumea petrece, mirii strălucesc de fericire până
în clipa în care mireasa descoperă că a fost înşelată cu una dintre invitate. Şi
nu doar că se dezlănţuie cerul, dar petrecerea devine un delir, invitaţii sunt şocaţi,
iar mireasa face tot posibilul să se simtă bine. Îşi umileşte proaspătul soţ în
cel mai relaxat mod cu putinţă până îl aruncă în braţele mamei regină.
Greu de spus care îţi
place mai mult. Fiecare scurtmetraj funcţionează atât de bine în zona lui,
încât îţi vine să îl revezi măcar o dată. Un lucru este cert: Poveşti
trăsnite a fost un succes de box-office atât în Argentina, cât şi în
America. Iar buna dispoziţie este garantată 100%. Încercaţi şi voi o porţie!
