Dezvoltarea normală a creierului este
puternic dependentă de prezența hormonilor tiroidieni în viața intrauterină. În
lipsa tiroxinei intrafetale, organismul va deveni „cretin“. Hormonul tiroidian,
tiroxina, este constituit din 65% iod. De aceea, pentru a forma tiroxină,
organismul are nevoie de iod. În esență, o „civilizație“
este dependentă de iod și de tiroidă. „Fără tiroidă, orice civilizație ar fi
absentă“ (Parhon, 1956).
Absorbția,
transportul, preluarea iodului
Iodul se absoarbe în intestinul subțire, la nivelul celulelor
epiteliale intestinale, numite intestinal epitelial cells 6 (IEC 6), sub
formă de I–. Sediul absorbției este acum dovedit la nivelul
proteinei de membrană Na/I symporter (NIS) (Nicola, 2009). Aportul
normal de iod este de 150–200 µg pe zi. Peste acest aport, la nivelul
intestinului apare un fenomen asemănător cu fenomenul Wolff-Chaikoff. Saturarea
NIS conduce la un comportament de downregulation a proteinei
absorbatoare (NIS), ceea ce face ca surplusul de iod să nu fie absorbit. Iodul
dispare din plasmă într-un ritm de 1,5% din cantitatea absorbită pe minut.
Transportul iodului la
tiroidă este, de fapt, un transport plasmatic, în care iodul circulă sub formă
de iodură de sodiu. Lipsa de iod în plasmă apare prin captarea extrem de rapidă
de către tiroidă a iodului ce ajunge în arterele tiroidiene. Pentru iod, nu
există nivel de echilibru final. În condiții normale, tot iodul din plasmă este
captat de tiroidă. Dacă în plasmă rămâne iod, atunci este evident că
organificarea iodului a fost blocată artificial (medicamentos).
Iodul anorganic (I–, iod metaloid) este preluat de
tiroidă prin intermediul glicoproteinei de membrană NIS. Enzima se găsește și
la nivelul glandelor salivare, glandelor mamare și al intestinului. La nivelul
tiroidei, preia anionul I– și cationul Na+, după care le
introduce în celulă prin membrana latero-bazală pentru a fi transferat spre
tireoperoxidază, transformându-se prin oxidare în iod organic.
Formarea
tiroxinei
Tiroxina este formată prin două mecanisme. Primul presupune
formarea structurii dipeptidice (tironină), respectiv atașarea de tironină a
patru atomi de iod. Ulterior, tironina este transferată spre coloid în
așteptarea celui de-al doilea mecanism. Al doilea mecanism este cel de iodinare
a tironinei, care începe cu o nouă enzimă, numită pendrină.Pendrina
este o proteină transmembranară de 90 sau 180 k (formă dimerizată) ce preia
iodul anorganic și îl oferă tireoperoxidazei. Pendrina se găsește localizată
spre membrana perifoliculară (apicală). Numele provine de la sindromul Pendred
(hipotiroidism congenital, tiromegalie și surzenie; testul la perclorat pune
diagnosticul), descris încă în 1896. Pendrina este codificată în cromozomul 7,
brațul q, iar sindromul Pendred apare prin lezarea genetică a acestui locus.
Iodul preluat de la NIS, trecut pe la pendrină, sosește la o
altă enzimă, numită tireoperoxidază. Tireoperoxidaza (TPO) este o enzimă
glicoproteică atașată membranei tireocitului, tot la nivel „apical“ (spre
coloid). Ea conține un domeniu extracelular coloidal de aproximativ 93 kD.
Rolul ei este de a transforma iodul anorganic (I–) în iod organic (I2),
printr-un proces de „peroxidare“. Cu alte cuvinte, peroxidarea iodului are loc
în coloid și nu în celula tiroidiană propriu-zisă. Aici are loc și atașarea
iodului de tironină.
Tireoperoxidaza este un sediu important de stimulare imună,
anticorpii anti-ATPO (ATPO) fiind puternic implicați în tiroidita limfocitară
cronică autoimună Hashimoto. Este încă necunoscut, mecanismul prin care un
compus aflat „la distanță“ de contactul sanguin este imunogen, deși mecanismul
imun descris pentru tiroidita Hashimoto presupune „un pod“ între o celulă
killer și tiroglobulină (mecanismul este numit ADCC – antibody dependent
cellular cytotoxicity) (Rebuffat, 2008). Patru molecule de iod organic se
atașează de molecula de tironină. Prin intermediul grupării carboxil,
compusul se leagă de o globulină specifică, numită tiroglobulină.
Tiroglobulinaeste o proteină cu greutatea de 300 k
daltoni, fiind de trei ori mai mare decât TPO. În momentul stocării de hormoni
tiroidieni, greutatea ei se poate dubla (Venkatesh, 1999). Proteina în sine are
o structură extrem de variabilă la om (van de Gaaf, 2001). Tiroglobulina are o
mare capacitate de stocare a excesului de iod, în sensul că stochează imense
cantități de tiroxină. Eliberarea acesteia se face sub controlul TSH, la rândul
ei dependentă de nivelul fracției libere, dar și de capacitatea de
monodeiodinare cerebrală.
Eliberarea
tiroxinei în circulație
Tiroxina (T4) este eliberată în circulație la comanda hormonului
hipofizar de stimulare tiroidiană, numit TSH. Prin legarea de receptorul
specific, la nivel bazal, trimite semnale către coloid, unde tiroxina se
desprinde de tiroglobulină, reintră în celula tiroidiană, de unde este
eliberată bazal, sau părăsește coloidul prin zona latero-bazală spre circulația
sanguină intratiroidiană.
În sânge, T4 circulă legată de proteinele sanguine (în proporție
de 70% de albumine, restul de globuline). Eliberarea ei se face în funcție de
necesarul de hormon al celulelor țintă - un mecanism care controlează „excesul
de iod“.
T4 intră în celulele țintă prin intermediul unor proteine
membranare numite transportoare monocarbixilate (MCT), numerotate (pentru
tiroxiană) 8, 9, 10 (Schutkowski, 2014). Lipsa congenitală a MCT 8 conduce la
imposibilitatea captării tiroxinei de către creier și la apariția unei forme
specifice de cretinism (sindromul Allan-Herndon-Dudley) (Braun, 2015). Se poate
deduce că, în hipertiroidismul mamei, captarea tiroxinei poate fi scăzută
(downregulată) prin scăderea la făt a MCT8. Acesta este un alt mecanism de
protecție față de „surplusul de iod“.
Astăzi, T4 este considerată un prohormon. Ea nu are activitate
intrinsecă. Administrarea T4 în culturi de celule cu observarea acțiunilor
acesteia, controlată de blocanți la diferite niveluri ale acțiunii, a permis
elaborarea, în timp, a teoriei „activării T4 prin monodeiodinarea
intracelulară“.
Activarea trecerii de la T4 la T3 se petrece în mai multe etape.
În prima etapă are loc captarea intracelulară a T4 prin intermediul mai multor
transportori. Urmează principala cale de metabolizare a T4, prin intermediul
triiodotironinei – T3 (3,5,3’). Acțiunea de 5’– monodeiodinare conduce la
formarea intracitosolică a T3. Aceasta se fixează de receptori nucleari
specifici.
Au fost descriși trei receptori pentru T3: alfa 1, beta 1 și
beta 2. Receptorii alfa (1) sunt caracteristici cordului. Receptorii beta 2
sunt prezenți în celulele TSH producătoare; ei par a fi cei mai implicați în
feedbackul clasic tiroido-hipofizar. Astfel de receptori există și în creier.
Urmează derepresarea unor zone de ADN, care devine activ,
generând creșterea sintezei ARN mesager, în relație cu anumite enzime. Această
acțiune se produce prin creșterea enzimelor necesare în fenomenul de
transcripție. Lipsa unor astfel de enzime poate fi cauză de insuficiență
tiroidiană.
În cazul în care se activează 5MDI (și nu 5’MDI), celula îndrumă
T4 pe calea reverse T3 (rT3), adică acel T3 cu iodul în 3, 3’ și 5’. Se
produce astfel inactivarea unei cantități potențial prea mari de T4 la nivel celular.
Din punct de vedere clinic, sindromul caracterizează stările catabolice sau
consumptive: insuficiența renală cronică, infarctul miocardic acut, cetoacidoza
diabetică, ciroza etanolică, ciroza biliară primitivă, hepatita cronică activă
(printre altele). Iată cum organismul are încă un sistem de control al
„excesului de iod“.
Iodul din urină este iod anorganic, I–. Cantitatea
eliminată este proporțională cu potențialul deficit, rezultat din lipsa de
aport. La un aport normal, ioduria este de 75–200 µg/24 ore, ceva mai mică
decât aportul.
Din tot acest ansamblu biochimic, pare evident că organismul are
capacitatea de a controla potențialul exces de iod, fie la nivelul absorbției,
fie la nivelul utilizării și chiar al excreției.
Acțiunile
de reducere a distrofiei endemice tireopate
Problema în organismul uman nu este excesul de iod, ci,
dimpotrivă, lipsa lui. Iodul ajunge în organism prin alimentație, în mod
obișnuit, prin apa care conține iod. Iodul este prezent în cantitate suficientă
în sol, dar el ajunge în apă numai dacă nu este legat de particulele existente
în sol sau nu este legat de alte chimicale ce leagă iodul. În mod natural,
solul dealurilor și podișurilor are proprietatea de a lega iodul mai mult decât
alte soluri, astfel că regiuni extinse ale planetei nu posedă îndeajuns iod în
apă. În aceste regiuni, apare un fenomen de adaptare la lipsa de iod: tiroida
crește în volum pentru a crește potențiala captare a cantităților mici de iod.
Fenomenul de creștere în volum a tiroidei a fost denumit popular: gușă. Dacă
tiroida crește în volum, termenul corect medical este tiromegalie, prin
analogie cu hepatomegalie, adenomegalie, nefromegalie etc. Unii au denumit
fenomenul de creștere a tiroidei în zone localizate cu lipsă de iod „gușă
endemică“.
Parhon și Milcu au arătat că fenomenul clinic nu este localizat
numai la tiroidă, mai ales atunci când apar cazuri de „cretinism“ endemic, și
au denumit fenomenul „distrofie endemică tireopată“ (DET). De aceea, în anii
ʼ50 ai secolului trecut, și în România a început un program de eradicare a DET,
prin iodarea sării pentru regiunile „endemice“ și administrarea de tablete de
iodură de potasiu (KI) la gravide și la copii de școală generală (7–14 ani).
În urmare, prin folosirea masivă de îngrășăminte chimice
(nitrați) și în România, iodul de la câmpie a devenit și el legat, zonele
devenind deficitare de iod în apă. Astfel că și regiunile „ne-endemice“ au
devenit „endemice“.
Ca urmare, la nivel mondial (OMS), s-a decis iodarea sării
pentru toată populația lumii. Acțiunea a fost preluată și de România, în 1995.
Legislația românească stabilește ca nivelul iodului în sare să fie cuprins
între 25 mg iod (32,5 mg de iodură de potasiu – KI; sau 42 mg de iodat de
potasiu – KIO3) pe kg sare și 40 mg iod (52 mg KI, respectiv 67,2
KIO3) pe kg sare. În alte țări, nivelul de iod din sare este chiar
mai mare. Iodul din sare reprezintă în lume între aproximativ 1,5–6 % din
cantitatea de sare.
Frica
de reacții adverse la sarea iodată
După apariția obligativității comercializării și, evident,
consumului exclusiv de sare iodată, au apărut reacții extrem de agresive și
nefondate la adresa iodului din sare. Faptul că în tratate de endocrinologie
cunoscute (unele traduse și la noi, exemplu Harrison–Endocrinologie, Perețianu,
2015) se afirmă că excesul de iod poate conduce la reacții adverse este una,
iar administrarea unei cantități de iod adecvate este alta. Unii denaturează
afirmațiile medicale care încep cu fraze ca „este posibil să se observe…“.
Astfel de fraze trebuie citite în context clinic și mai ales epidemiologic.
Există numeroase controverse asupra cantității de sare pe care
este adecvat să o consume un om pe zi. Controversele pleacă în special de la
cardiologi care recomandă doze mai mici pentru a stăvili „epidemia“ de
hipertensiune arterială. De la 5 grame pe zi se poate considera o cantitate
mare. Evident, nu toată această cantitate derivă din sărarea mâncării zilnice.
Mare parte este conținută în alimente sărate deja, la rândul lor, cu sare cu
iod. La 5 grame pe zi de sare corespund 125 µg de iod, dacă iodarea este
minimă, sau 200 µg de iod, dacă iodarea este maximă. Observând aceste date,
constatăm că frica de supraiodare este neîntemeiată.
Luis Buñuel aborda, în 1933, în „Las Hurdes: Tierra sin Pan“ un documentar de 27 de minute, problematica sărăciei, malnutriției și a deficitului de iod în regiunea Las Hurdes din Țara Bascilor
S-a afirmat că prin iodarea sării crește riscul de cancer
tirodian. Nimic mai fals, dimpotrivă. În zonele „gușogene“, cancerul tiroidian
era regula. Acum a dispărut. Creșterea prevalenței cancerului tiroidian,
înregistrată începând cu 1986, nu are nicio legătură cu evenimentul de la
Cernobîl, ci cu apariția în medicină a ecografelor, care descoperă noduli
tiroidieni „canceroși“, care de obicei nu evoluează (Ian Hay, 2012). În plus,
unii pun pe seama iodului apariția a tot feluri de cancere fără legătură cu
iodul: plămâni (care ține de fumat), colon (care ține mai degrabă de alimentație)
ș. a.
Tiroidita
Hashimoto indusă de iod
S-a afirmat că prin sarea iodată crește incidența tiroiditei
autoimune Hashimoto. Frica a apărut prin extrapolarea observațiilor din
cercetarea experimentală care folosește iod. Se știe că tiroidita experimentală
autoimună poate fi declanșată prin inducerea bolii la nivel microsomal prin iod
stabil (127I) și prevenția ei prin propiltiouracil și
metil-mercapto-imidazol (methimazol, thiamazol) (Poncin, 2007). Acest fenomen a
fost observat însă după un regim hipoiodat. Animalele de experiență (șoareci)
intră în hipotiroidism, care face să crească TSH și să se producă tiromegalia.
În acest moment, o dietă cu de peste 10 ori mai mult iod produce un efect
vasoconstrictor intens, hipoxie și distrucție tiroidiană. Nivelul intrării
iodului în celule scade, iar hiper-TSH-emia se amplifică. În două-patru zile,
în tiroidă se observă invazie de macrofage și limfocite T. Apar atât CD4+, cât
și CD8+. Distrucția tiroidiană se însoțește de anticorpi antitiroperoxidază și
antitiroglobulină.
În afară de hiperiodinare, administrarea de tiocianat, în
aceleași condiții biologice (deficit iodat cu hiper-TSH-emie), produce același
tip de necroză tireocitară. Leziunile sunt mai accentuate dacă există deficit
de seleniu.
Scăderea TSH, indusă prin administrare de hormoni tiroidieni
(supraaport de iod), conduce la diminuarea inflamației. Se pune în aplicare
principiul lui Tonutti (organele active se inflamează mai frecvent, organele
inactive nu se inflamează/îmbolnăvesc). Prin administrarea de T4 (aport de
iod), scade TSH și se produce apoptoza fiziologică a celulelor tiroidiene.
Dacă ar fi să extrapolăm datele experimentale la oameni, atunci
se observă că tiroidita experimentală prin inducție cu iod se aseamănă cu
distrucția tiroidiană a pacienților din zonele „gușogene“ (cu niveluri scăzute
de iod, adică cei pe care unii vor să-i păzească de sarea iodată) la care se
adaugă cantități mici de tiocianat (Poncin, 2007). Situația este frecventă
pentru că tiocianatul se găsește în reziduurile fumului de țigară (Galanti,
1997). Din acest punct de vedere, se poate afirma că fumatul scade
posibilitatea de a absorbi iod (la nivel pulmonar), ceea ce ar putea favoriza,
prin lipsa de iod, apariția cancerului pulmonar. Iată cum teoretic, aportul crescut
de iod păzește de cancerul pulmonar.
În plus, incidența tiroiditei Hashimoto nu a crescut prin
expunerea la iod, ci prin creșterea descoperirii bolii la normotiroidieni care
efectuează, acum, gratis, anticorpii antitiroperoxidază. Odată cu introducerea
analizei ATPO în mod uzual, cu efectuarea în mod uzual de ecografii tiroidiene,
se știe acum că tiroidita Hashimoto se manifestă cu normotiroidism, în
proporție de 50% și că hipotiroidismul descris de Hashimoto în 1910 nu este
caracteristic bolii.
Hipotiroidismul
indus de iod
Se aduce ca argument contrar folosirii sării iodate faptul că
Guvernul afirmă că „suntem o țară de hipotiroidieni“. Greșit. Specialiștii
afirmă că suntem o țară cu deficit de iod în apă, ceea ce este altceva. Se
confundă tiromegalia, cretinismul endemic cu hipotiroidismul. Se mai aduce ca
argument contrar faptul că mezelurile au sare iodată. Or, se știe că exact
mezelurile sunt exceptate de la preparare cu sare iodată. Nu din motive
medicale, ci organoleptice: iodul colorează mezelurile în vinețiu, făcându-le
să pară compromise alimentar.
Declanșarea
efectului Wolff-Chaikoff prin iod
Unii folosesc termeni medicali și biologici pentru a explica
reacțiile adverse ale iodului la cei care consumă sare iodată, dând exemplu
efectul Wolff-Chaikoff. Or, Efectul Wolff-Chaikoff apare prin administrarea de
iod metaloid, și nu de iodură de potasiu sau iodat de potasiu (ca iodul din
sare). Efectul Wolff-Chaikoff înseamnă blocarea eliberării de hormoni
tiroidieni post-aport imens de iod metaloid, anorganic. Fenomenul este folosit
terapeutic, și nu în viața de zi cu zi.
Recomandări
absurde
Unii recomandă bolnavilor cu hipotiroidism să mănânce multe
nuci, căci acestea au iod. „Indicația“ ar fi că prin acestă acțiune ar crește
cantitatea de iod administrată. Alții, speriații de iod, și mai ales de iodul
din sare, le recomandă pacienților cu hipotiroidism să nu se atingă deloc de
nuci, evident nici de sarea iodată. Aceste recomandări se fac în necunoștință
de cauză. Bolnavii hipotiroidieni nu reușesc să capteze iodul, fie prin
insuficiență funcțională, fie prin lipsă de tiroidă. Ei primesc iodul
funcțional sub formă de hormon tiroidian sintetic: levotiroxină. Pe de altă
parte, sunt specialiști care le recomandă bolnavilor cu hipertiroidism să nu mănânce
nuci sau sare iodată, căci aportul crescut de iod le va agrava
hipertiroidismul. Ba chiar există medici care le interzic pacienților să meargă
la mare, știut fiind că aerosolii mării conțin mult iod. Și aceste recomandări
se fac în necunoștință de cauză. În aceste condiții, ce să zică milioanele de
bolnavi cu boală Graves-Basedow care trăiesc în localități de lângă oceane și
mări? Să nu mai locuiască acolo?
De fapt, acești bolnavi sunt deja
sub tratament: fie au fost tratați cu iod radioactiv, fenomen extrem de
prevalent în SUA, fie sunt pe cale să fie operați de tiroidă, fenomen foarte
frecvent întâlnit în Europa, fie sunt de ani buni sub antitiroidiene de sinteză
(caz des întâlnit în Japonia). Oricum ar fi, tratamentul hipertiroidismului, de
orice cauză, începe cu antitiroidiene de sinteză, preparate care blochează
mecanismul prin care iodul anorganic devine organic.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
.jpg)
