O serie de patologii neurologice şi neurochirurgicale se prezintă ca urgenţe neurooftalmologice. Cele de natură vasculară sunt mai des întâlnite. Un examen neurooftalmologic simplu, la patul bolnavului, permite recunoaşterea acestor urgenţe şi iniţierea rapidă a unui tratament adecvat. Examenul în urgenţă cuprinde măsurarea acuităţii vizuale, vederea colorată (un stilou roşu este suficient), examenul câmpului vizual, examinarea ptozei sau a unei retracţii palpebrale, examenul pupilelor (în obscuritate şi la lumină, evaluarea acomodării – convergenţei asupra pupilelor, cercetarea unui fenomen de deaferentare pupilară), sensibilitatea corneană, mişcările extraoculare, examenul segmentului anterior al ochiului (cu o lampă de buzunar şi oftalmoscop) şi fundul de ochi după dilataţie, cu un oftalmoscop direct. 

   Irigarea nervului optic, structură ce se dezvoltă din prozencefal, este asigurată de artera oftalmică, principala ramură colaterală a arterei carotide interne. În patologia vasculară cerebrală întâlnim bolnavi cu cecitate monoculară tranzitorie produsă prin obstrucţia arterei oftalmice sau a ramurilor care se desprind din aceasta, având o durată variabilă de câteva zeci de secunde sau minute. Uneori, durata unui episod de cecitate monoculară tranzitorie este mai lungă (ore). Începutul unui episod de cecitate monoculară poate să fie limitat la o mică porţiune din câmpul vizual, ce se extinde treptat, cuprinzând întregul câmp vizual la un singur ochi. De cele mai multe ori are aspect stereotip, descriindu-se chiar „semnul cortinei“ (acoperirea treptată a câmpului vizual la un singur ochi) fie în sens lateral, fie în sens vertical.

  De cele mai multe ori, cecitatea monoculară tranzitorie este determinată de obstrucţia embolică a arterei oftalmice sau a ramurilor sale printr-un trombus care provine cel mai adesea dintr-o stenoză aterosclerotică a arterei carotide interne. Într-o proporţie mai mică, acest fragment de trombus provine din crosa aortei sau de la nivelul cordului (fibrilaţie atrială sau alte cardiopatii emboligene). În unele cazuri, cecitatea monoculară tranzitorie poate să fie alternantă, în cazul leziunilor carotidiene bilaterale sau a cardiopatiilor emboligene.

      În clasificarea bolilor vasculare cerebrale, cecitatea monoculară tranzitorie face parte din noţiunea de atac ischemic tranzitoriu cerebral (AIT), fiind vorba de o ischemie în teritoriul şi structura nervului optic. Ischemia monoculară tranzitorie reprezintă, alături de afazie, cel mai specific element de semiologie în ischemia cerebrală. Este cel mai important semnal de alarmă în apariţia infarctului cerebral, care poate fi precedat de această manifestare oculară. Este cunoscut de altfel sindromul optico-piramidal, care constă în atrofie optică ischemică de o parte, iar de partea opusă hemiplegie. În această eventualitate, atacul vascular cerebral ischemic este definitiv şi cu posibilităţi minime de regresie. Din acest motiv, cunoaşterea noţiunii de AIT cu cecitate monoculară tranzitorie este obligatorie în prevenţia infarctului cerebral, întrucât tratarea bolnavului în faza de cecitate monoculară tranzitorie evită apariţia infarctului cerebral definitiv.

      Atunci când un pacient se plânge de o scădere a acuităţii vizuale, este important să precizăm dacă este vorba de un ochi sau de ambii (deficit de câmp vizual) (fig. 1–2).

   Scăderile de acuitate vizuală bilaterale sunt rar secundare unei patologii oculare afectând ambii ochi în acelaşi timp. Cel mai adesea este vorba de o patologie care afectează căile vizuale intracraniene (chiasma sau căile retrochiasmatice) (fig. 3–5). O scădere de acuitate vizuală unilaterală este cel mai adesea dată de o leziune oculară pură. Ea poate să fie tranzitorie sau constituită. Multiple patologii retiniene (în special vasculare) sunt asociate urgenţelor neurologice. Conduita în faţa unei cecităţi monoculare tranzitorii este rezumată în fig. 6. Multiple neuropatii optice, de asemenea, reprezintă o cauză clasică de scădere a acuităţii vizuale rapide unilateral. Diagnosticul se bazează pe evidenţierea unui fenomen de deaferentare pupilară şi, uneori, a unui edem papilar, dacă leziunea atinge partea anterioară a nervului optic (paloarea papilară nu se dezvoltă decât în patru-şase săptămâni după scăderea acuităţii vizuale şi deci nu este văzută în urgenţă).