După ce Anca Medeleanu anunţă că Andrei Pleșu primește titlul de Scriitor al Anului, îl invită la microfon pe criticul literar Mihai Zamfir pentru a rosti laudatio – un gest tradiţional în astfel de ceremonii. Mihai Zamfir se ridică din al doilea rând și, într-o mișcare neașteptată, încearcă să urce pe scenă pe la mijloc, ignorând scările laterale. Andrei Pleșu, cu un amestec de uimire și ironie tandră, îi aruncă o întrebare, „Poţi, pe aici?”, ca și cum ar fi presimţit dezastrul ce urma. 

Zamfir își îndrăznește ascensiunea, dar când piciorul său stâng refuză să urmeze dreptul, tot momentul se transformă într-o cădere care oprește respiraţia publicului. Dintr-odată, atmosfera festivă și eleganţa decorului se evaporă. În locul lor se instalează o tensiune palpabilă, în timp ce criticul se prăbușește în faţa celor adunaţi să-l aclame. În liniștea stânjenitoare care urmează, Zamfir își revine, dar este vizibil afectat: respiră greu, jenat și își sprijină mâna dreaptă de pupitrul prezentatoarei pentru a-și regăsi echilibrul. Însă, la scurt timp după ce începe să vorbească, un nou val de ameţeală îl răpune, iar el se prăbușește din nou. Imaginea devine rapid emblematică: scena unui om care sfidează gravitaţia doar pentru a fi trădat de propriul trup. Un moment de slăbiciune neașteptată, într-un cadru destinat măririi.

Loc al vulnerabilităţii

Camera de filmare, ca într-un reflex empatic, schimbă unghiul spre public, arătând un rând întreg de invitaţi cu mâinile la gură sau la ochi, neputincioși în faţa spectacolului uman din faţa lor. TVR Iași, responsabil de difuzarea galei, trece rapid pe publicitate, lăsând spectatorii din faţa televizoarelor într-o expectativă apăsătoare. În acele minute de tăcere și reclame, galeria literară este suspendată, iar publicul revine la realitate – la ideea că scena, în ciuda ritualului său solemn, este un loc al vulnerabilităţii, unde demnitatea poate fi periclitată în doar câteva secunde. 

Când transmisiunea revine, vedem un Mihai Zamfir ușor confuz, dar calm, așezat pe scaun, luându-și timp să își regăsească cuvintele. „Nu merit niciun fel de aplauze”, spune el cu o ironie autoimpusă. „Cineva poate cădea și muri pe scenă. I s-a întâmplat lui Molière.” Astfel, începe o reflecţie spontană despre natura căderii în public – un paradox al ceremoniei care ne duce de la măreţie la umilinţă. Cuvintele sale sunt o eliberare, o formă de mântuire prin ironie, căci el însuși recunoaște în spectacolul involuntar o valoare adăugată: „Căderea în faţa publicului este un omagiu adus publicului. Unde mai găsesc eu un asemenea public și asemenea spectatori?!”.

Povești și întâmplări cu tâlc

Într-o tentativă de a detensiona atmosfera, Andrei Pleșu rememorează prima lor întâlnire în biroul de ministru al Culturii, când Zamfir, venit să-l înveţe câteva poziţii de yoga și tehnici de respiraţie, este surprins într-o postură în patru labe de secretară. Povestea, plină de umor și de ironie, restabilește un echilibru fragil: într-o ceremonie construită pe solemnitate, incongruenţa trupului și comicul involuntar devin simboluri ale condiţiei noastre umane. „Criteriul pentru un scriitor al anului este cum urcă scările”, adaugă Pleșu, sugerând că vulnerabilitatea, chiar și atunci când eșuează, poate fi o formă de artă și autenticitate.

În cele din urmă, refuzul lui Zamfir de a accepta aplauzele și invocarea figurilor tragice ale lui Molière și Toscanini capătă o greutate aproape filosofică. „Unde mai găsesc eu un asemenea public și asemenea spectatori?!” – exclamaţia sa devine un fel de concluzie care depășește simplul eveniment. Aplauzele, pe care el le refuză, devin un simbol al aprecierii nu doar pentru contribuţia sa literară, ci și pentru capacitatea de a-și accepta propria slăbiciune. Spectacolul trădării propriului trup este, în sine, un omagiu adus neprevăzutului. Zamfir a ridicat întâmplarea la rangul de artă prin ironie și autoacceptare. El a arătat că, în artă și în viaţă, momentele cele mai adevărate sunt cele mai neplanificate.