Căutăm cauzele suferinţei și explicarea decesului, uneori prematur, indus de instalarea unei maladii, maltratată sau nedepistată la timp, precum și un posibil efect al bolii în procesul creativ.

Șoimul maltez

Humphrey Bogart (1899-1957), actorul care, ani la rând, a fost imaginea de „tough guy” pe ecrane, are un istoric al bolii interesant. Și-a păstrat această imagine și în momentele de suferinţă, în viaţa privată, deși suferea de un cancer esofagian, consecinţă a consumului excesiv de alcool și a fumatului, obiceiuri frecvente în acea perioadă.

A refuzat de repetate ori internarea pentru investigaţii, până când progresul bolii, însoţit de hipersalivaţie și de tuse, l-a obligat să se opereze. Intervenţia, care a durat nouă ore și jumătate, a permis chirurgului să înlăture o tumoră esofagiană și pachete de adenopatii metastatice. Ulterior, actorul a făcut și chimioterapie.

S-a recuperat parţial, pentru ca șase luni mai târziu, disperat de zvonurile pe care le auzea despre boala lui, să afirme în același spirit al tipului dur: „De ce se șoptește în jurul meu? Este un cancer, nu o boală cu transmitere sexuală”. Deși cu două săptămâni înaintea decesului cântărea doar 36 de kilograme, a ţinut neapărat ca jurnaliștii să scrie despre el că este bine și în formă.

Autoportretele durerii

Artista germano-mexicană Frida Kahlo (1907-1954) probabil că nu ar fi debutat ca pictoriţă dacă la 18 ani, studentă fiind, nu s-ar fi aflat într-un autobuz care a fost implicat într-un accident. O bară de fier i s-a înfipt atunci în șoldul stâng și a ieșit prin perineu.

Deși a pierdut mult sânge, a supravieţuit, întrebarea fiind la momentul respectiv dacă va reuși să mai meargă. Avea coloana vertebrală lombară fracturată în trei locuri, 11 fracturi la piciorul stâng, iar piciorul drept era luxat și zdrobit. La toate acestea se adăuga o fractură de claviculă, de două coaste și luxaţia umărului stâng.

Piciorul drept era afectat și din cauza unei poliomielite suferite la vârsta de 6 ani. În urma accidentului a rămas patru săptămâni consecutive încorsetată în ghips. Toată viaţa a purtat astfel de corsete – de ghips, de plastic ori metal, fiind condamnată să stea cu săptămânile sau lunile la pat. Din cauza accidentului a suferit multiple pierderi de sarcină.

Imobilizarea la pat și plictiseala au făcut-o să debuteze ca pictor. Mama sa i-a făcut un șevalet special, care i-a permis să picteze întinsă în pat. A fost autodidactă toată viaţa, chiar dacă a învăţat câte ceva din secretele meseriei de la soţul ei, pictorul Diego Rivera. Creaţia sa a fost cu preponderenţă axată pe autoportrete ce reflectau durerea,
fragilitatea și moartea.

Un astm „nervos”

Un alt suferind de o boală respiratorie a fost Marcel Proust (1871-1922). Avea un astm bronșic din copilărie, care a fost etichetat ca fiind de natură nervoasă. Iniţial s-a adresat neurologilor.

Îndrumarea a aparţinut probabil tatălui său, Adrien Proust, care era un cunoscut epidemiolog cu contribuţii importante în neurologie. Acesta ar fi pus crizele de astm pe seama unei neuroastenii induse de soţia sa, prin creșterea proastă și prin tendinţa de a-și proteja excesiv fiul. Chiar și Proust scriitorul credea despre sine că este o personalitate „nervoasă”.

S-a autotratat cu diferite medicaţii (pudre antiastmatice, ţigări antiastmatice, eter, balsam, adrenalină, barbiturice, derivaţi de opiu, un alcaloid de sparteină, acid acetilsalicilic), administrate ca atare sau în tot felul de combinaţii.

Mai târziu a dorit să meargă într-o clinică pentru a primi un tratament de izolare de trei luni, deoarece i se promisese de doctorul de acolo că la plecare va fi vindecat. În final a încercat o perioadă mai scurtă de izolare și a părăsit clinica mai bolnav decât era la internare.

Plămâni sensibili și climat neprielnic

George Orwell (1903-1950) este cunoscut mai ales datorită romanului „Ferma animalelor”, lucrare care într-un fel a devenit testamentul său, fiind realizată atunci când în starea sa de sănătate au intervenit lucruri alarmante. A suferit de bronșită cronică și tuse cronică în copilărie. S-ar putea să fi fost infectat cu Mycobacterium tuberculosis în tinereţe.

Fumător malnutrit, a trăit în condiţii de sărăcie și a suferit repetate pneumonii. În Războiul Civil Spaniol a supravieţuit printr-un noroc unui glonţ care l-a rănit la ceafă. În 1945 a fost corespondent de război la Paris. După moartea neașteptată a soţiei (n.r.: prima soţie), s-a retras pe o insulă scoţiană, unde a rămas timp de 18 luni, acuzând în continuare astenie. Aici, într-un climat rece și umed, fără electricitate și fără apă caldă, a descris viziunea sa sumbră despre un viitor stat poliţienesc totalitar, pe care a inclus-o în romanul „1984”.

A început să prezinte frisoane și a pierdut în greutate. Deși fusese suspectat de tuberculoză, boala i-a fost confirmată de abia în 1947, când i s-a descoperit o cavernă în lobul inferior al plămânului stâng. Fiind în era preantibiotică, s-a realizat o colapsoterapie și secţionarea nervului frenic. Ulterior, a făcut de repetate ori insuflaţii, pentru a crea un pneumoperitoneu care să se alăture paraliziei de frenic, pentru colabarea cavernei.

Mai târziu a primit și nou apăruta medicaţie antituberculoasă, streptomicina. Însă, din cauza unui sindrom Lyell (n.r.: epidermoliză gravă ca reacţie adversă la medicament), a fost nevoit să facă o pauză de 50 de zile de la administrare. În 1948 s-a întors pe insulă pentru a scrie versiunea finală a cărţii „1984”. Romanul a fost publicat în vara anului 1949. Șase luni mai târziu, scriitorul a încetat din viaţă.

Recunoaștere postumă

Dacă ne gândim la romanul „Moby Dick”, unde asistăm la răzbunarea unui cașalot alb, nu putem să nu ne aplecăm și asupra destinului autorului, Herman Melville (1819-1891), care nu a putut trăi din vânzarea drepturilor de autor și din scrierile sale (n.r.: romanul nu a devenit un succes comercial și de critică decât în secolul XX).

După publicarea acestuia în 1851, scriitorul a dezvoltat o serie de simptome psihice și fizice, pe care unii le-au încadrat la tulburări psihosomatice, iar alţii în tabloul unei boli mintale. În timp ce lucra în tinereţe la un alt material, a prezentat o stare de manie care a durat ore, urmată de o alta de epuizare, alternarea aceasta de stări fiind preambulul unui sindrom bipolar.

În paralel se plângea de migrene, de arsuri la nivelul limbii, dureri de spate. Între 1849 și 1856 a scăzut în înălţime cu 3,5 cm. Prezenta semne de spondilită anchilopoetică, cărora li s-au adăugat fotofobia și durerile oculare, suferinţe care s-au însumat, grăbindu-i decesul.

Citiți și: Bolile unor celebrităţi și dezbaterile generate de acestea (2)