Am fost de la început atras de modul succint şi clar în care Robert Hart (University of Texas Health Science Center, San Antonio) şi Jonathan Halperin (Mount Sinai Medical Center, New York) prezintă riscul complicaţiilor tromboembolice al bolnavilor cu fibrilaţie atrială. Autorii ne reamintesc că acest risc poate fi măsurat cu CHADS2, un instrument care acordă câte un punct pentru insuficienţă cardiacă, hipertensiune arterială, vârsta de cel puţin 75 de ani şi diabet şi două puncte pentru un antecedent de accident vascular cerebral. În acest moment, tratamentul anticoagulant cu varfarină nu este indicat pentru cei aproximativ 20% din bolnavii cu această aritmie al căror scor CHADS2 este 0, pentru că riscul lor de a avea un accident vascular cerebral major este „doar“ de 1%. Pe de altă parte, warfarina este indicată pentru tot restul vieţii bolnavilor cu un scor CHADS2 de 2–6, pentru că acest grup de persoane, care reprezintă 45% din bolnavii cu fibrilaţie atrială, au un risc de stroke de cel puţin 4%/an. Mai puţin lămurit este tratamentul profilactic al complicaţiilor tromboembolice al celor cu scor CHADS2=1, adică 35% din bolnavii cu fibrilaţie atrială, care au un risc de stroke de 2%/an şi pentru care ghidurile de tratament recomandă tratament individualizat cu aspirină sau warfarină. În aceste cazuri, tratamentul cu varfarină este problematic, pentru că proporţia bolnavilor la care tratamentul poate produce o hemoragie intracraniană este similară cu proporţia accidentelor vasculare evitate de anticoagulant. Hemoragiile intracraniene (subdurale, subarahnoidiene sau intraparenchimale) constituie cauza a 90% din decesele ce pot fi direct atribuite tratamentului cu warfarină. Dilema este abordată într-un studiu publicat în acelaşi număr al revistei de Daniel Singer (Harvard Medical School) şi colaboratorii lui de la Massachusetts General Hospital, Boston University of California, San Francisco şi Kaiser Permanente of Northern California, Oakland. Studiul a inclus un eşantion foarte respectabil de 13.559 adulţi cu fibrilaţie atrială, dar fără afecţiuni valvulare şi s-a bazat pe calcularea beneficiului net definit ca diferenţă dintre frecvenţa accidentelor tromboembolice evitate prin utilizarea warfarinei şi cea a hemoragiilor intracraniene iatrogene survenite în timpul unei perioade de observaţie de şase ani.
Beneficiul net cel mai substanţial (2,48%/an) a fost înregistrat la bolnavii cu antecedente de accident vascular cerebral ischemic. Bolnavii cu scor CHADS2 de 0 sau 1 (adică cu cel mult un antecedent semnificativ dintre insuficienţă cardiacă, hipertensiune arterială sau diabet ori fără niciunul din acestea, dar mai în vârstă de 74 de ani) nu au avut niciun beneficiu de pe urma tratamentului cu warfarină. Bolnavii cu scor CHADS2 de 4–6 au avut un beneficiu net de 2,22%/an. În cel mai bun caz (bolnavi cu beneficiu net de 2,5%), tratamentul cu warfarină trebuie administrat la 40 de bolnavi din această categorie pentru a evita un caz cu complicaţii tromboembolice majore. Aceste rezultate vor influenţa modul în care stabilim riscul tromboembolic al bolnavilor cu insuficienţă cardiacă şi vor reduce numărul celor expuşi riscurilor tratamentului anticoagulant cu warfarină.