August 2007. Ecranul televizorului s-a înnegrit brusc. Am sărit din pat. A încetat din viaţă, la Iaşi, prof. univ. dr. Gheorghe Chipail. Nu ştiu când mi-am făcut bagajul. Trebuia să ajung neapărat la înmormântare.
La Biserica „Sf. Spiridon“ era depus „trupul neînsufleţit“ al Profesorului. Câţiva profesori, doi-trei doctori, bolnavi internaţi, curioşi, fireşte, şi bineînţeles familia. Am zărit-o pe doamna profesor Asia Chipail. Se făcuse şi mai mică. De plâns. M-am apropiat să-i spun „condoleanţe“, însă, când m-a văzut a început să plângă şi mai tare: „Acum eu cu cine rămân? La cine o să mai veniţi?“.
Profesorul se afla acum în biserica spitalului unde multă vreme a fost epitrop. Înconjurat de flori, pe care le iubea atât de mult. „Cum să nu mă fi emoţionat (…) de gingăşia neîntrecută a primelor flori de primăvară, ghiocei, viorele, lăcrămioare sau ciuboţica cucului, pe care şi astăzi mi-i drag să le am în cabinet şi în casă“, spunea el cândva. Surprinzătoare şi emoţionantă a fost atunci o întâmplare la care am fost martor. Printre cei aflaţi în curtea Bisericii „Sf. Spiridon“ erau şi doi cerşetori mai în vârstă. „Mai ţii minte când m-a operat şi a venit după miezul nopţii la mine să vadă ce fac?“, spunea unul dintre ei. Se vedea că aceşti doi oameni, pe care de obicei îi batjocorim, erau mult mai afectaţi decât mulţi din cei prezenţi.
Când eram copil, auzeam vorbindu-se în casă de profesorul Chipail. Străbunica mea şi-l amintea frecvent. Au fost consăteni în Durneştii/Cucutenii Botoşanilor. Părintele Chipail, preot cu „veritabil talent“, a fost, multă vreme, în copilăria mea, un personaj. Mai mare fiind, îl auzeam pe unchiul meu povestind de întâlnirile sale cu Profesorul, pe strada Lăpuşneanu, în Iaşi şi despre cum îşi ridica pălăria atunci când era salutat.
Într-o dimineaţă, pe când eram student, am hotărât să-i fac o vizită, mai cu seamă că aveam a-i transmite salutări din partea doctorului C.T., preferatul său cândva. M-a întâmpinat doamna profesor Asia Chipail (fiica marelui profesor de neuropsihiatrie de odinioară, Leon Ballif). „Ce mai face Coco?“, m-a întrebat. Apoi, m-a poftit în biroul Profesorului, unde, pe lângă biblioteca impresionantă, am remarcat şi mai multe tablouri valoroase. Pallady, Petraşcu, Luchian. Pallady i-a oferit Profesorului, după ce a fost operat, un tablou (Autoportret, cu dedicaţie). A apărut la un moment dat profesorul Chipail. Cu toate că mă aflam pe un fotoliu, picioarele-mi tremurau. Profesorul era lângă mine. Mi-a întins mâna. Am discutat minute bune cu domnia sa. Se plângea nu de altceva, ci de faptul că nu mai poate citi, fiindcă nu mai vede bine. În plus, îl mai chinuia o nenorocită de „insufişienţă respiratorii“. L-am vizitat în două rânduri. Îmi spunea că toţi l-au uitat, inclusiv cei pe care i-a format. Mi-a oferit câteva fotografii, pe una scriindu-mi, cu mâna tremurândă, câteva cuvinte.
Profesorul Gheorghe Chipail s-a născut la 15 februarie 1905, în comuna Durneşti, jud. Botoşani. Şcoala primară a început-o în satul natal şi a finalizat-o la Iaşi, după care a urmat cursurile Liceului internat. În 1924, primul an când admiterea avea loc prin concurs, a intrat la Facultatea de Medicină din Iaşi – a ocupat postul de preparator la disciplinele Histologie (prof. E. Puşcariu), Patologie generală (prof. C. Ionescu-Mihăieşti) şi Anatomie – unde, remarcat de prof. Gr. T. Popa, a funcţionat aproape cinci ani. A debutat în chirurgie în perioada internatului, în 1928. După absolvirea facultăţii, ca asistent de anatomie, a devenit secundar de chirurgie la Iaşi apoi, prin concurs (1936), la Bucureşti.
Elev al profesorilor N. Hortolomei (conducătorul tezei sale de doctorat: „Tratamentul fracturilor extremităţii superioare a humerusului“) şi Th. Nasta, Gh. Chipail a fost unul dintre cei mai tineri şefi de clinică din ţară (în 1944 ocupă prin concurs postul de profesor la Clinica a III-a Chirurgicală).
Clinician desăvârşit, a fost printre cei mai valoroşi profesori de chirurgie din Europa, formator de şcoală chirurgicală la Iaşi. A efectuat prima operaţie pe cord din România unui copil de şase ani, în 1950. La foarte scurt timp după ce fostul său maestru, prof. Hortolomei, a operat prima stenoză mitrală în România, la Bucureşti, prof. Chipail a efectuat prima comisurotomie pe cord închis la Iaşi, în 1954. A introdus, în premieră, tehnici chirurgicale şi a efectuat mai toată paleta de intervenţii chirurgicale (la cei peste 30.000 de bolnavi operaţi).
A condus peste trei decenii Clinica a III-a Chirurgie a Spitalului „Sf. Spiridon“ din Iaşi, până în anul 1974. După pensionare, a continuat să opereze până în anul 1986. Din păcate experienţa dobândită de profesor nu a fost ilustrată prin suficiente lucrări/volume, poate şi din cauza unui spirit critic excesiv, dar din cele publicate în ţară sau străinătate, monografiile „Reintervenţiile imediate şi precoce în chirurgia abdominală“ şi „Tratamentul chirurgical al ulcerului gastro-duodenal perforat“ au rămas lucrări importante ale literaturii medicale din acea perioadă. Cartea sa „Din viaţa, activitatea şi gândurile unui chirurg“ (Ed. Junimea, 1990) este frecvent citată şi citită de tinerii chirurgi şi, dincolo de informaţiile istorico-medicale, descoperi un bun povestitor.
Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, al unor societăţi ştiinţifice naţionale, al Societăţii Internaţionale de Chirurgie şi al Societăţii Europene de Chirurgie Cardiovasculară, profesorul Gh. Chipail a primit în anul 1995, din partea Preşedintelui României, distincţia „Crucea comemorativă a celui de-Al Doilea Război Mondial, 1941–1945“, în semn de preţuire pentru activitatea depusă ca medic pe front, în cadrul acestei conflagraţii mondiale.
Am avut bucuria să asist la momentul în care s-a decis, în semn de preţuire, ca pe frontispiciul clinicii pe care a coordonat-o, să fie înscris numele său. Ulterior, am propus profesorului Cristian Dragomir, fost colaborator al profesorului Chipail şi şef al clinicii, să realizăm un basorelief în holul palatului clinicilor chirurgicale din Spitalul Sf. Spiridon. Sculptorul Cătălin Târziu, căruia i-am oferit una din fotografiile profesorului, a realizat o lucrare ce a fost montată pe peretele din dreapta al amfiteatrului chirurgie, iar doi dintre foştii apropiaţi ai marelui chirurg, dr. Constantin Teodorescu şi prof. Cristian Dragomir au sprijinit financiar această lucrare. De asemenea, fotografia oferită mie, cu autograf, de către profesor, l-a inspirat pe artistul plastic, Doina Leahu, din Vaslui, ce a realizat un portret al profesorului, pe care l-am dăruit apoi, din partea Fundaţiei „Dr. Constantin Teodorescu“, Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa“ din Iaşi, actualmente fiind expus permanent în incinta rectoratului.
