S-a scurs o jumătate de an de bâjbâială, de cercetare, de experimente, de tras concluzii, fie ele și cumva provizorii.
Fiica mea a început liceul. Este drept, suntem doar la început, însă nici prin cea mai fantezistă imaginaţie n-am vizualizat uimirea și încântarea pe care am reușit să le trăiesc în aceste zile.
Pentru început, atâta vreme cât SARS-CoV-2 umbla mai mult pe la televiziuni mi se părea oarecum de înţeles, chiar dacă nedorit, scepticismul unora. Însă de ceva vreme, virusul a coborât și a devenit mult mai prezent printre noi.
Sănătatea publică este despre oameni. Mulţi oameni. Deciziile se iau însă pentru a maximiza sau a minimiza niște numere în spatele cărora sunt tot oameni.
Cei care nu cred în COVID-19 nu fac asta din răutate. Asta cred ei si sunt dispuși să sufere sau chiar să riște viaţa apropiaţilor. Așa cum este acum cazul celui de la care am luat boala.
Vorbesc, cu o ușoară vină, doar despre ceea ce am trăit eu: iată-mă cu un buletin COVID pozitiv în mână bătând la poarta aceluiași spital.
Mă tem că ceea ce veţi citi mai jos vă va provoca sentimente polarizante. O fac totuși pentru că astfel de sentimente pot duce la schimbare. Și o mai fac și din respect pentru un prieten.
Am văzut în articolul de săptămâna trecută că nu este nevoie ca medicul și pacientul să fie în aceeași cameră pentru a avea o interacţiune bazată pe compasiune.
Ceea ce cu numai trei luni în urmă în România era doar o discuție interesantă și adeseori polarizată la un pahar de vorbă între medici, mulțumită COVID-19 a devenit o realitate care va rămâne printre noi: TELEMEDICINA.
Perioada pe care o trăim a distribuit lumea medicală, dar și societatea în ansamblul ei, pe o axă între două extreme.
Mi-aș fi dorit ca ţara mea să aibă echipamente pentru a proteja personalul medical de riscurile COVID-19.
Personalul medical aflat în prima linie a luptei împotriva COVID-19 are, pe lângă provocările obișnuite, acum exacerbate, cum ar fi lipsa materialelor sau personalul insuficient, și provocări specifice pandemiei.
Nu vi se pare ciudat că societatea acceptă ca un condamnat la moarte să aibă o ultimă dorință dar în spitalul modern nimănui nu pare să-i pese de ultimele dorințe ale unui muribund?
Criza compasiunii la care asistăm în medicină și în sănătate este, în mod cert, globală. Diferitele izbucniri pline de cinism din presa românească nu sunt specifice doar sistemului mioritic de sănătate.
„Personalul spitalului nostru este alături de familia aflată în suferință în urma decesului doamnei de 70 de ani, consumat astăzi în UPU.” Aceste cuvinte și altele lipsesc din comunicatul de presă al Spitalului Județean de Urgență Constanța.
Aceasta este o recenzie a cărții lui Robin Youngson, Time to Care – How to Love Your patients and Your Job.
Planificați să acționați cu compasiune, înțelegând suferința celuilalt, dar având în vedere rezultatul dorit și așteptat de persoana respectivă.
Există cercetări extinse asupra rolului compasiunii în îngrijirea sănătății atât în beneficiul pacienților, cât și a personalului medical.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe