Fraţii
Coen nu te pot dezamăgi. Umor negru, melancolie, metafore, subtilităţi ale
textului, inadaptaţi, road movie,
accente de parodie. Personajele lor sunt de-a dreptul fascinante. Râzi, te
întristezi şi oricum ai da-o nu rămâi indiferent. Inside Llewyn Davis. Acţiunea filmului e plasată în
Greenwich Village, centrul culturii moderne, zona folk a anului 1961. Llewyn
Davis este un tânăr folkist din New York, care încearcă să îşi găsească drumul
în cariera muzicală după ce partenerul său de scenă s-a sinucis. Un tânăr
artist a cărui muzică nu sună deloc rău, dar al cărui destin se suprapune cu o
perioadă culturală complicată, o intersecţie a schimbărilor. Oscar Isaac nu e
deloc dezamăgitor în postura artistului ratat care încearcă să găsească reţeta
succesului. Problema e că drumul către succes pare a fi foarte
complicat şi cu
o mulţime de peripeţii. O poveste cu un aer absurd – un tânăr care nu doar că
visează să cucerească scena, genul de artist complet iresponsabil, care trăieşte
de pe o zi pe alta: nu are un loc al lui, în urma unei aventuri cu iubita unui
bun prieten (interpretat de Justin Timberlake) va fi nevoit să facă rost de
bani pentru un avort, actele sale sunt lăsate de izbelişte în casa părinţilor,
unde locuieşte sora sa, audiţiile pe care le obţine par a duce niciunde. Pentru
că el, în fond, nu e un geniu, dar nici de ignorat nu e. Mai mult, când nu are
nicio soluţie, sună la uşa prietenilor săi pentru un loc pe canapea sau pentru
depozitarea bagajului.
Road movie-ul fraţilor Coen este
amuzant: odată plecat din casa părinţilor colegului sinucis, Llewyn rămâne
blocat cu pisica acestora. Elementul haios al delirului pe care îl trăieşte?
Pentru prima oară, Llewyn e constrâns să fie responsabil. Hilar! Din cauza unui
motan pe care îl mai şi pierde pe străzile newyorkeze. Dar cum coincidenţele se
ţin lanţ, fix când are acea discuţie serioasă cu Jean (interpretată de Carey
Mulligan), despre planificarea unui avort cât mai discret, Llewyn zăreşte pe
stradă motanul rătăcit. Cumva, lucrurile par să se lege şi să se aşeze: chiar
dacă nu intervine niciun răspuns referitor la albumul său (pentru că, de
altfel, are şi cel mai bătăios impresar
– un bătrân care de abia vede, darămite să mai şi audă), măcar pisica se
întoarce în viaţa lui şi Jean e pe mâini bune la clinica doctorului pe care
Llewyn l-a mai contactat şi cu alte ocazii.
În dorinţa lui nebună
de a-şi încerca fiecare şansă, chiar şi cea mai mică, Llewyn se suie în maşina
unor necunoscuţi, pentru a ajunge la Chicago. Nu are o întâlnire prestabilită
cu celebrul manager Bud Grossman (interpretat impecabil de F. Murray Abraham),
dar nu poate fi chiar imposibil să-i răpeşti cinci minute. Culmea, Llewyn nu e
el prea norocos, dar, uneori, lucrurile se întâmplă de la sine. Personajul
interpretat de John Goodman pare a fi un deus
ex machina în viaţa lui Llewyn, fix înaintea audiţiei de la Chicago: „Ce
ziceai că faci?“ Llewyn: „Cânt folk“. Roland Turner: „A! Credeam că eşti
muzician...“. Ajuns în faţa marelui Grossman, replica „Nu văd prea mulţi bani
aici“ răsună uşor apocaliptic şi deprimant în clubul pustiu unde Llewyn tocmai
a dat proba.
Personajele
fraţilor Coen au replici tăioase: „Dacă te gândeşti să te mai aventurezi în
patul vreunei femei, deşi i-ai face un mare deserviciu, mai bine ţi-ai pune cât
mai multe prezervative pe care să le legi cu bandă adezivă“. Iar atunci când te
aştepţi mai puţin intervin întorsăturile de situaţie: medicul îi dă o veste neaşteptată,
oameni mor în jurul lui, absurdul continuă să îi guverneze existenţa.
Inevitabil, este un ratat, dar unul câştigat, care nu va recunoaşte asta
niciodată.
Inside Llewyn Davis este, desigur, din categoria filmelor cu mai puţine
nominalizări la apropiatele premii Oscar: doar pentru imagine (Bruno Delbonnel)
şi mixaj de sunet. Restul elementelor nu par să-i fi impresionat prea mult pe
membrii Academiei Americane de Film. Dacă nici muzica, atunci chiar nu mai
vorbim de scenariu. Într-adevăr, poate că Oscar Isaac a avut o concurenţă
serioasă în acest an (să 
nu uităm că nici pentru Tom Hanks nu a fost loc), dar
măcar imaginea să fie apreciată. Delbonnel a reuşit o combinaţie ideală între
straniu şi concret, griurile se împletesc perfect, iar strălucirea prăfuită a
New Yorkului reflectă perfect starea incertă a artistului Llewyn Davis. 
