Lumea noastră psihiatrică însă, indiferent dacă avem conștiinţa acestui fapt, a rămas mai pustie, mai săracă și, din nefericire, mai „polară”.

Pentru mulţi dintre noi, profesorul Aurel Romilă reprezintă MODELUL de care societatea noastră are nevoie pentru a ne salva ca valoare umană. Din acest punct de vedere, el nu „a fost”, ci el „este”, pentru că idealul pe care îl slujești nu dispare odată cu plecarea omului, ci continuă să existe, chiar dacă nu la același nivel, prin discipolii săi.

Profesorul Aurel Romilă a fost și „este” nu numai un terapeut și un adevărat demiurg, un vindecător de suflete, un îndreptar al unor existențe rătăcite, un om înzestrat cu o putere de penetrație, de înțelegere și rezolvare rar întâlnite. Pentru el bolnavul era o ființă extrem de valoroasă, așa încât și pe cea mai zdrențăroasă schizofrenă o trata ca pe o contesă. A deschis căi noi în terapia psihiatrică românească, din păcate ignorate și abandonate în prezent.

A avut o tărie de granit în fața multiplelor lovituri nedrepte care s-au succedat sub diverse forme până la sfârșitul vieții. Și asta, alături de o mare sensibilitate, de o dragoste de om și de frumos. Dacă ar fi să îl caracterizez, m-aș folosi de un citat al savantului Nicolae Iorga: „Diamantul scânteiază și când îl calci în picioare”.

Domnule profesor, Dumnezeu să vă primească în Împărăţia Cerească a Păcii și a Dragostei! Și să nu ne uitaţi.