Romanul „Tra donne sole“ a fost scris de Cesare Pavese cu
cincisprezece luni înainte de moartea sa, în 1949. Apărută în limba română prin
anii șaizeci la Editura pentru Literatură, versiunea românească Femei singure,
tradusă de Florin Chirițescu, a trecut prin mai multe reeditări, cele mai recente
apărând în 2014 și 2015 la Editura Polirom. Protagonista, Clelia, tânăra ce plecase
din Torino cu 17 ani înainte de ridicarea cortinei, spre a-și găsi ceva de lucru
și eventual norocul la Roma, după mulți ani de succes în cercurile profesionale,
se întoarce în orașul natal spre a-și deschide o sucursală a casei de croitorie
romane pentru care lucra.
Revenirea în ambianța copilăriei este pentru Clelia un fel de regăsire
de sine. De fapt, ea plecase din Torino săracă și dornică de a ieși din fundătura
în care se găsea. Visase să se întoarcă în capitala piemonteză într-o bună zi și
să găsească o altfel de lume față de cea pe care o lăsase în urmă. Dar această lume
va fi cu totul alta decât cea pe care și-o închipuise.
Astfel, trăiește intens sentimentul înstrăinării nu numai vizavi
de o anume societate pe care o disprețuiește și o dezaprobă, dar și confruntându-și
amintirile cu locurile copilăriei. Recunoștea casele și magazinele și era tentată să zăbovească în fața vitrinelor, dar în realitate
ezita, părându-i-se aproape imposibil să fi fost ea odinioară copila acelor împrejurimi,
de unde și subliminala teamă de a nu mai fi ea cea de altădată.
O primă contrapunere exista deci între acea societate și protagonistă
– Clelia cea adultă, femeia cu un caracter ascetic și inflexibil, care nu face compromisuri.
Ea reușise să parvină în acel soi de medii sociale ce i se păreau odinioară impenetrabile,
printr-o muncă și rigoare rarisime. Regăsește acele medii romane, la alte proporții,
la Torino, populate de o tipologie ce i se relevă în toată răceala și sterilitatea.
Copila Clelia ar fi invidiat femei precum Momina, de pildă, și nu numai, pe care nu le înțelegea, dar și le închipuia libere,
admirate, dominante în universul lor. Acum, văzându-le cu ochii adultei, nu și-ar
fi plecat capul în fața niciuneia dintre ele.
Clelia reușise să acceadă la acea mult dorită lume a înaltei burghezii,
dar întâlnirea acestor persoane atât de diferite de ea îi va lăsa gustul amar al
dezamăgirii. Clelia conștientizează la Torino că acea societate era o lume vidă,
lipsită de idealuri autentice și valori umane veritabile, o societate frecventată
de indivizi oricând gata să se sfâșie unii pe alții. Zi de zi își evaluează noile
cunoștințe din Torino, prinse sau nu în proiectul magazinului, prin grila indiferenței
și a neimplicării emotive, ceea ce conferă obiectivitate judecăților sale.
Descoperă astfel că, în spatele aparențelor, lumea bună torineză
ascunde o sadică vacuitate a raporturilor umane și un cinism necruțător. Romanul
este iluminat de convingerile pe care Clelia și le formează asupra persoanelor și
mediilor frecventate, nu foarte diferite de cele ale autorului, exprimate mai ales
în celebrul său jurnal – „Meseria de a trăi“. Clelia le atribuie un soi de imaturitate:
crescute fiind în puf, acele persoane au văzut lumea din spatele ferestrelor. Ceea
ce le face, atunci când trebuie să se descurce singure, vulnerabile. Eșecul este
punctul terminus. Așadar, cu atât mai mare va fi dezamăgirea Cleliei față de acestmilieu pe care îl va frecventa la Torino, atât de râvnit, dar văzut până
atunci mereu din exterior.
Romanul, ce se citește cu
ușurință datorită abundenței de dialoguri și acțiune, dublat de un climat ce amintește
de primele filme ale lui Antonioni, este scenariul călătoriei pe care Clelia o întreprinde
în intimitatea acestui cerc. Întâlnim o veritabilă colecție de personaje, cu precădere
feminine. Protagonista, care este totodată și vocea naratoare, conturează imaginea
femeii emancipate, ce pare să-și fi găsit în muncă sensul existenței și răspunsul
la propriile îndoieli. Rosetta, în schimb, este o ființă fragilă, ce nu știe să
opună rezistență cinismului prietenelor sale, singura care încă mai are o doză de
umanitate și simț moral. Chiar din acest motiv, Pavese îi întrevede un sfârșit tragic,
nu foarte diferit de propria sa moarte. Momina, în schimb, este o femeie puternică
și autoritară, se răsfață în lux, falsitate și goliciune sufletească. Cu toate acestea,
este capabilă să depisteze smintirea mediului în care trăiește, și chiar să fie
dezgustată de viață, așa cum reiese din dialogurile ei cu Rosetta și Clelia. Mariella
este masca femeii frumoase și simpatice, dar prea superficiale și chiar stupide.
În fine, nu trebuie trecută cu vederea Nené, o femeie rebelă și foarte talentată
(pictoriță și designer), dar care depinde de un bărbat slab și frustrat. Personajele
masculine nu sunt scutite de traiectoria unui faliment generic cauzat de lipsa acelui
conținut sufletesc ce se traduce prin lipsa unei reale consistențe și a caracterului.
Ca și cum ar fi un fel de marionete în posesia unor femei mai puternice decât ei.
Clelia întâlnește această societate mai ales la ore târzii într-un
Torino monden, extrem de vivace, diferit de orașul pe care ea îl vede în timpul
zilei, străbătându-l cu scopuri precise, cum ar fi acela de a găsi mobilier pentru
decorarea atelierului de haute couture ce urma să-l inaugureze. Torino, cel
pe care îl redescoperă, este diferit de cel pe care și-l amintea. E mai agitat,
mai activ, mai modern. Chiar în timpul uneia dintre plimbările ei, nimerește în
cartierul unde locuise, recunoscându-și chiar o prietenă de odinioară. I se pare
ștearsă, resemnată, poate fiindcă nu plecase niciodată din Torino. În modesta și
sărăcăcioasa ei mercerie, fosta prietenă se arată cu totul indiferentă față de evoluția
Cleliei în plan profesional și uman. Pavese induce, prin scena dialogului din mercerie
și a lipsei de reacție a prietenei față de ascensiunea socială a Cleliei, ideea
că lucrurile se obțin abia atunci când nu mai servesc la nimic.
Totodată, Clelia, ca și Pavese, prețuiește această lume modestă,
umilă, dar autentică omenește vorbind, preferând-o galeriei dominate de Clelia și
Morelli. Un alt personaj cu care Clelia empatizează, apărținător aceleiași pături
sociale ce-și câștigă existența prin sudoarea frunții, este tânărul Becuccio, un
om de acțiune, cumsecade și nesofisticat. Întâlnindu-l, Clelia își regăsește seninătatea.
După o noapte de iubire cu acesta, Clelia cea preocupată dintotdeauna de balanța
între inimă și minte, decide să rupă relația abia înfiripată, căci, crede ea, și-ar
putea pierde libertatea și independența, valori puse mai presus de sentimente.
Așadar, Clelia alege calea muncii și a succesului. Găsirea unui rost
existențial presupune, după Pavese, opțiunea
între a accepta sau a renunța la anumite lucruri. Nené, de pildă, renunță la afirmarea
profesională pentru un bărbat. Momina cea radicală renunță chiar la a-și găsi un
sens vieții, iar Rosetta, influențată de ea, renunță la însăși viața ce i se pare
pe zi ce trece tot mai vidă, ipocrită, superficială și lipsită de semnificație.
Sinuciderea i se pare unica soluție în condițiile unei profunde suferințe existențiale:malessere, în italiană, un soi de rău de viață, ce o împiedică să se integreze
în societatea pe care n-o acceptă și a cărei victimă inocentă va fi.
Sinuciderea Rosettei este simultană cu succesul Cleliei, care reușește
să-și inaugureze atelierul la Torino, după care se întoarce la Roma. Cele două personaje
par a fi interpretele celor două euri sau părți ambivalente ale omului și romancierului
Cesare Pavese: Clelia – libertatea și împlinirea, Rosetta – patima secretă și disperarea.