Societatea de
Chirurgie din Bucureşti s-a constituit la 11 februarie 1898 şi este prima societate ştiinţifică de specialitate înfiinţată
în spaţiul bucureştean, apariţia sa exprimând începuturile modernizării
medicinii româneşti. Primul preşedinte a fost profesorul Constantin Dimitrescu
Severeanu. Cu siguranţă, un rol important l-a avut atunci tânărul Thoma
Ionescu, cel care a intuit şi definit instrumentele necesare progresului
chirurgiei ştiinţifice moderne româneşti: o revistă şi o societate ştiinţifică
de specialitate. Analiza istorică este pilduitoare, dar nu vom face o relatare
monografică. O relatare de ansamblu cu privire la istoria societăţii au
realizat prof. dr. N. Angelescu, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la
constituirea acesteia, şi prof. dr. Vasile Sârbu, în lucrarea sa „Pagini din
istoria chirurgiei româneşti“ (Editura Academiei Române, 2002). De aceea, ne
propunem să evidenţiem – pentru rememorare şi semnificaţie istorică – unele
probleme fundamentale, specifice şi actuale privind Societatea de Chirurgie.
Vom
începe cu statutele şi reglementările adiacente. Societatea de Chirurgie s-a
constituit iniţial ca „Societatea de Chirurgie din Bucureşti“, având ca scop
„studiul şi progresele chirurgiei, activitatea acesteia cuprinzând tot ce putea
contribui la realizarea acestui scop” (Statut, art. 1, 2). Societatea se
compunea dintr-un număr fix de membri titulari (31), membri onorifici, membri
asociaţi şi corespondenţi străini. Societatea se năştea ca o asociaţie
profesională, legată prin membrii ei (asociaţi şi corespondenţi străini) de
medicina şi chirurgia europeană. Pentru a-şi face cunoscute lucrările peste
hotare, buletinul editat urma să apară în limba franceză.
Activitate
sever organizată
Regulamentul, anexă a statutului, prevedea
amănunţit atribuţiile fiecărui membru din comitet, modul de organizare şi de
desfăşurare al şedinţelor, protocoalele de îndeplinit în relaţia cu membrii străini.
Societatea se declara garantul ştiinţific al opiniilor membrilor săi: „niciun
memoriu sau raport nu poate fi trimis vreunei Comisii decât după ce a fost
citit înaintea Societăţii”. În plus, „Societatea poate, în şedinţă publică, să
oprească de a se publica un memoriu sau un raport, sau numai părţi din ele,
care par adunării a nu avea un caracter exclusiv ştiinţific“ (Regulament, art.
9).
Prezenţa membrilor titulari la şedinţele ştiinţifice
ale Societăţii era obligatorie, absenţa nemotivată se sancţiona. „Orice membru
titular care nu va fi semnat în lista de prezenţă va fi amendat cu un leu.“
(art.10). Activitatea societăţii a fost, de la început, foarte sever organizată.
Unele prevederi, depăşite ca formă de activitate şi organizare, vor fi
eliminate la elaborarea noilor statute în 1928.
Şedinţele –
prezentări de cazuri
La început şi încă multă vreme după aceea, şedinţele
constau mai ales în prezentări de cazuri. Un caz – cu sfârşit fericit sau deces
– era comunicat aici cu protocolul operator respectiv, pentru confruntare
profesional-ştiinţifică, se prezentau bolnavii operaţi, piese anatomice extrase
de la diferiţi pacienţi, instrumente medicale îmbunătăţite sau imaginate
integral, tehnici operatorii, inovaţii etc.
Anual,
secretarul general al societăţii expunea un raport ştiinţific pe anul încheiat.
Analiza acestor documente ne permite să identificăm profilul şi profunzimea
activităţii organizatorice şi ştiinţifice a Societăţii de Chirurgie. În
raportul pe anul 1904, secretarul general, dr. M. Ştefănescu-Galaţi sublinia
seriozitatea activităţii desfăşurate: „Membrii societăţii, prin prezenţa activă
la şedinţe, au contribuit la ridicarea la rangul unei adevărate autorităţi
chirurgia românească. Aceeaşi însufleţire i-a însoţit laolaltă pe bătrâni şi
tineri, realizând o colaborare atât de fericită a experienţei încercate a bătrânilor
cu zelul neobosit al tinerilor spre cel mai mare folos al nostru şi al
bolnavilor care ni se încredinţează. L-aţi putut vedea pe distinsul nostru
maestru, prof. Severeanu, bătrânul veşnic tânăr, prin dorinţa de a munci şi de
a fi folositor generaţiilor care au crescut la lumina întinsei sale experienţe
urmărind şedinţele noastre cu o regularitate care ar trebui să-i facă geloşi pe
mulţi tineri făcând comunicări, prezentând bolnavi, însufleţit de modestia
maestrului încercat care ştie că în fiecare împrejurare se mai poate învăţa
ceva“. Raportorul aduce în continuare precizări de semnificaţie deosebită:
„Mersul societăţii a fost la fiecare pas dominat de puternicul impuls ce l-a
dat domnul profesor Thoma Ionescu. Domniei Sale îi datorăm cel mai mare număr
de comunicări şi discuţii, cuvântul său a fost totdeauna ascultat ca
expresiunea autorizată a unei întinse erudiţiuni pusă la dispoziţiunea unei
imense practici. (...) Noile sale procedee operatorii, rezultatele splendide
ale chirurgiei întreprinzătoare ce face, au ilustrat tribuna acestei societăţi,
au făcut-o cunoscută în toată lumea ştiinţifică şi a făcut ca modesta noastră
asociaţie să se ridice la rangul unei autorităţi peste care nu se poate trece…
S-au pus în discuţie problemele mari ale chirurgiei şi concluziile ce s-au
desprins vor deveni desigur lege în cuprinsul chirurgiei…“ (Chirurgia, 1904).
Încă de la început, în cadrul organizat al
societăţii, Thoma Ionescu definea personalitatea chirurgului: „Chirurgul
trebuie să fie eclectic, dar raţional” (şedinţa Societăţii de Chirurgie, 20 mai
1898).
În 1927, se aprecia ca o reală îmbunătăţire
a activităţii societăţii achiziţionarea unui proiector şi a unui negatoscop
care au făcut posibilă proiectarea imaginilor, a radioscopiilor şi cupelor
histologice. După 1922, societatea organizează congrese cu o largă participare
naţională şi uneori internaţională, în prezenţa autorităţilor de stat, şi
politice, uneori în prezenţa Casei Regale. Congresul Naţional de Chirurgie,
Obstetrică, Ginecologie şi Urologie din 23 octombrie 1927 şi-a deschis lucrările
în fastuoasa sală a Ateneului Român.
Separarea pe
specialităţi
În 1933 apare fenomenul desprinderii unor
specialităţi din Societatea de Chirurgie. În raportul secretarului general al
societăţii de atunci se consemnează evenimentul, făcându-se următoarele
remarci: „Dacă altă dată Societatea de Chirurgie a grupat în jurul ei colegii
noştri din specialităţi învecinate, în ultimul timp s-a afirmat independenţa
fiecărui grup şi azi, separarea este un fapt îndeplinit, iar noi nu putem decât
să urăm mult succes Societăţii de Urologie, sub preşedenţia domnului profesor
Hortolomei ca şi Societăţii de Ginecologie şi Obstetrică, sub preşedenţia
domnului profesor Gheorghiu. Regretând separarea, profesorul Traian Nasta
consideră firesc fenomenul, benefic dezvoltării noilor specialităţi şi speră că
de acum în acolo «va exista o rodnică şi nobilă solidaritate ştiinţifică între
aceste specialităţi»“.
La congresul din 1934 se constată – şi se
apreciază elogios – un nou fenomen în activitatea societăţii: colaborarea cu
colegii chirurgi din provincie. Societatea intră în etapa lărgirii bazei
teritoriale, sperându-se că potenţialul ştiinţific al societăţii va creşte mai
mult prin experienţa pe care chirurgii din provincie o vor aduce.
Un
moment deosebit îl reprezintă şedinţa festivă a societăţii din 11 februarie
1934, în care profesorul Traian Nasta predă preşedinţia societăţii colegului său,
prof. agregat Iancu Jianu. Cunoscând unele animozităţi în rândul chirurgilor,
acesta cere „armonie şi colaborare, o corectă colaborare cu Facultatea de
Medicină“. El consideră că trebuie să includă în programul său de lucru
invitarea chirurgilor de peste hotare, care să ne cunoască ţara şi ştiinţa naţională:
„în felul acesta vom perfecţiona metodele noastre de muncă, vom face cunoscut
chirurgilor străini procedeele noastre originale şi vom putea creşte încrederea
populaţiei noastre în rezultatele frumoase ale chirurgiei“ (Revista de
Chirurgie, nr. 1–2, ian.–feb. 1934). Mai departe, prof. Iancu Jianu se referă
la relaţiile interprofesionale: „Vom angaja vizite reciproce între chirurgii
români pentru a ne cunoaşte mai ales la lucru şi a ne aprecia la justa noastră
valoare… Câte amănunte, detalii de organizare şi de tehnică nu ar putea fi
astfel precizate, câte procedee româneşti foarte bine cunoscute de străinătate,
dar lăsate uitării de către noi nu ar fi popularizate printre chirurgii români…
Dar mai ales cât ar câştiga prietenia (cordialitatea) care ar trebui să ne
unească“ (Revista de Chirurgie nr. 1–2, 1934).
În şedinţa solemnă din 11 februarie 1936,
secretarul general al societăţii, conf. dr. Dan Teodorescu remarcă faptul că la
activitatea ştiinţifică au luat parte „şi colegii din provincie. Munca
colegilor noştri de dincolo de Capitală constituie un mare interes ştiinţific şi
aprecierea ei constituie pentru dânşii un mare imbold… şi cu toţii am fost
impresionaţi de maturitatea chirurgicală a colegilor noştrii tineri din
provincie“ (Revista de Chirurgie nr. 1–2, 1937).
Lupta morală
pentru apărarea chirurgilor
La alegerea ca preşedinte, profesorul
Constantin Daniel insistă, în cuvântarea sa, asupra unor preocupări din partea
societăţii pentru apărarea morală a medicilor, a chirurgilor: „Se impune ca
noi, chirurgii, să ducem şi o luptă morală, să ne punem la adăpost atât de
abuzurile ce se fac cu munca noastră, cât şi de acuzaţiile nemeritate ce ni se
aduc. Aceasta o putem face printr-o ţinută demnă a activităţii noastre, care să
ridice prestigiul profesiei chirurgicale. Trebuie deci ca tot ce va ieşi de
aici, de la tribuna noastră, să fie de o veritate controlată, care difuzată să
reprezinte în toate colţurile ţării punctul de vedere al tuturor şi să fie în
acelaşi timp doctrina scoalei româneşti“ (Revista de Chirurgie nr. 1–2, 1937).
Noul preşedinte doreşte un spirit academic în discuţiile şi relaţiile între
membrii Societăţii şi „instalarea într-un local propriu, cu bibliotecă, sală de
şedinţe, de secretariat şi transformarea societăţii în Academia Română de
Chirurgie“ (Revista de Chirurgie nr. 1–2, 1937).
După
al Doilea Război Mondial, Societatea de Chirurgie suferă mult, limitându-i-se
afirmarea internaţională şi dezvoltarea neîngrădită a relaţiilor cu societăţile
de profil din toate ţările europene. Menţionăm aberanta măsură din anul 1949,
când sunt desfiinţate practic toate societăţile medico-chirurgicale de profil şi
transformate în „secţiuni“ şi „cercuri ştiinţifice“ ale unei singure societăţi
medicale – „Societatea de Ştiinţe Medicale din Republica Socialistă România“.
Presiunea mai multor personalităţi medicale ale timpului a făcut să se revină
parţial la organizarea anterioară. Astfel, se redă statutul de Societate din
trecut, dar nu pe deplin independent, ci într-o formă organizatorică intitulată
„Uniunea Societăţilor de Ştiinţe Medicale“ (USSM, aprilie 1962). Deşi cu totul
insuficient, USSM-ul primeşte finanţare de la bugetul de stat, inclusiv valută,
pentru minime participări la reuniuni ştiinţifice de peste hotare. Aşa a putut
chirurgia românească să păstreze cât de cât legătura cu ştiinţa europeană.
Colaborări regionale şi internaţionale
Pe
plan intern se realizează cea mai amplă cuprindere a chirurgilor în secţiile de
chirurgie organizate în fiecare judeţ al ţării, multe dintre ele cu o
activitate organizatorică şi ştiinţifică remarcabilă. Revista „Chirurgia“ anunţa
(noiembrie–decembrie 1957) iniţiativa USSM de organizare a unor consfătuiri
în cadrul cărora să fie puse în discuţie şi analizate, de specialişti din
întreaga ţară, unele probleme specifice ale morbidităţii din anumite regiuni.
Aceste discuţii urmau să alcătuiască fundamentul ştiinţific al măsurilor
organizatorice şi tehnice privind rezolvarea problemelor. Iată câteva exemple:
la consfătuirea chirurgicală a regiunii Bacău, unde au participat 100 de
chirurgi din Capitală şi restul ţării (5–7 iunie 1957), la ordinea de zi au
fost două probleme: traumatologia şi arteriopatiile la membrele pelviene. La
consfătuirea regiunii Constanţa (150 de chirurgi), ordinea de zi a cuprins
problematica chistului hidatic şi problema ocluziilor intestinale.
O
perioadă, pe lângă şi uneori chiar în cadrul Societăţii de Chirurgie, a funcţionat
şi Federaţia de Chirurgie a Micei Înţelegeri, grupând chirurgi din zece ţări
din sud-estul Europei. Mentorul ei a fost prof. agregat Iancu Jianu. Poate
cineva se va 
apleca cu răbdare şi competenţă pe această istorie recentă a
organizării vieţii ştiinţifice româneşti, cu bune şi cu rele, din perioada
1948–1990.
Etapa actuală, care măsoară aproape 25 de
ani, îşi relevă părţile pozitive, dar şi marile neajunsuri, îndeosebi de ordin
material, financiar. Societatea de Chirurgie se dezvoltă şi se afirmă ca una
din cele mai reprezentative asociaţii profesionale, ştiinţifice româneşti.
Anul 1990 a găsit ca preşedinte pe profesorul Alexandru Prişcu, i-a urmat pe o
perioadă de două mandate (1995–2002) profesorul Nicolae Angelescu. Apoi au
condus societatea ca preşedinţi prof. Cristian Dragomir, Florin Popa, Irinel
Popescu, Vasile Sârbu, Constantin Copotoiu, Silviu Constantinoiu, Eugen Brătucu,
Mircea Beuran.
În zilele noastre, Societatea organizează
congrese cu sute de participanţi, congrese interdisciplinare în care se dezbat
probleme de profil chirurgical, interesând chirurgii, anesteziştii,
oncologii, anatomopatologii, ginecologii, chirurgia şi ortopedia pediatrică,
urologia, neurochirurgia, chirurgia cardiovasculară.
Au fost în istoria Societăţii de Chirurgie
unele animozităţi, diferende, dar nu despre ele am vrut să relatăm. Scopul
cercetării noastre este să trecem peste ce a fost efemer şi să desprindem acei
factori de progres ştiinţific care au făcut să fie o şcoală de formare
spirituală, morală şi profesională.
Cenzura societăţii, o necesitate morală
Evidenţiem, de pildă, programul de lucru,
conţinutul ştiinţific al şedinţelor, de la primele şedinţe cu prezentări de
piese anatomice, cu bolnavi vindecaţi sau în convalescenţă, tehnici personale,
până la reuniunile de azi cu sute de participanţi lucrând pe secţii separate,
grupând cinci sau şase specialităţi fiecare. Reţinem Discuţiile ştiinţifice caracteristice şedinţelor societăţii de
chirurgie şi a specialităţilor desprinse din aceasta, veritabile pledoarii ştiinţifice,
realizând un eficient schimb de experienţă. Discuţiile au contribuit la
limpezirea noţiunilor neprecis conturate, au lămurit criteriile nesigure, au
temperat afirmaţiile premature.
Societatea de Chirurgie a reprezentat un
control colectiv permanent, cenzura societăţii a fost totdeauna o necesitate
morală, profesională, ştiinţifică. Această „cenzură“, poate ducând chiar la
„teamă“ de judecata societăţii, i-a învăţat pe membrii ei să preţuiască şi să
respecte omul suferind.
Fiecare generaţie de chirurgi a adus câte
ceva la edificiul trainic şi temeinic al chirurgiei româneşti prin societatea
sa profesională. Multe procedee chirurgicale au rămas definitiv în istoria
medicinii universale ca bunuri ale umanităţii, purtând numele unor chirurgi
români – Thoma Ionescu, Victor Gomoiu, Ernest Juvara, Traian Nasta, Iacob
Iacobovici, Iancu Jianu, Ion Bălăcescu, Al. Cosăcescu şi alţii. Contribuţia
românească a dat la vremea respectivă două caractere particulare
rahianesteziei: ridicarea nivelului de anestezie (anestezia înaltă – Thoma
Ionescu) şi coborârea limitei de vârstă (I. Bălăcescu) de la 5 ani la copii, la
1 an şi jumătate. Aceasta era cunoscută în literatura de peste hotare ca
„Metoda românească de anestezie la copii“.
Societatea şi-a consolidat de-a lungul
vremii multe dintre trăsăturile ei fundamentale: conştiinţa profesională,
rigoare ştiinţifică, dar, cu toate înnoirile sale, nu i s-a putut realiza dorinţa
– idealul atâtor generaţii de chirurgi – de a avea o Academie de chirurgie, un
spaţiu propriu, unde să fie la ea acasă şi nu găzduită de un amfiteatru din
generozitatea unui şef de clinică, un adăpost stabil pentru arhivă, cărţi,
reviste, mijloacele preţioase pentru toate generaţiile de chirurgi.
