O copilărie exagerat de senină şi de strălucitoare
s-a revărsat dintr-odată pe toate ecranele noastre (nu le mai putem spune
„micile ecrane“, întrucât au crescut şi unele s-au lăţit peste măsură) la 1
iunie, imediat după acel 31 mai, Ziua mondială fără tutun, în care 20 de
mesageri ai sănătăţii din Capitală, elevi din clasa a IV-a, conduşi de Smaranda
Lăzărescu, au dăruit, la maternitate, nou-născuţilor, tricouri cu inscripţia
„M-am născut nefumător, la 31 mai 2012“ şi o diplomă de „mesager oficial al sănătăţii“
(în aceeaşi zi, la Colegiul Naţional „Iulia Haşdeu“, avusese loc cea de a 13-a înfăţişare
în „Procesul Ţigării“, cu un complet de judecată format din elevi). Acţiuni în
social, premergătoare zilei de 1 iunie, realizate de copii. Ca să nu uităm uriaşul
lor potenţial de educatori pentru sănătate, de exemplu.
Cât de departe suntem, în viaţa de toate
zilele, de conlucrarea cu copiii noştri? Ne-o spune şi modul superficial în
care sunt trataţi la tv interlocutorii copii, de ziua lor. Se începe cu
prezentarea „prichindeilor“ (conotaţie umilitoare, privire de sus) şi cu
ilustrarea unilaterală a orientării lor exclusiv către distracţii uşurele,
dragostea de obiecte şi de dulciuri… Unii reporteri au surprins, totuşi,
suferinţa copiilor abandonaţi. Abandonaţi în spitale şi orfelinate, abandonaţi
în casele lor, de părinţii care pleacă fără ei în Europa să câştige banii
strict necesari sau banii îmbogăţirii, abandonaţi în propriile familii de părinţii,
care, chiar dacă sunt aproape şi au destui bani, nu fac decât figuraţie în viaţa
copiilor lor. Copiii se plâng: părinţii n-au timp să se joace cu ei şi nici nu ştiu
să se joace. Substitutul părinţilor devin adesea televizorul, calculatorul,
hainele scumpe, vacanţele exotice, maşinile de lux. Părinţi care nu ştiu cine
sunt şi ce-şi doresc cu adevărat copiii lor? O scriitoare de limbă engleză
povestea că a trecut printr-o încercare grea, că în acea perioadă, ca să-şi
aline tristeţea, obişnuia să iasă pe plajă, la malul mării, unde găsea mereu o
fetiţă frumoasă şi zâmbitoare, care o invita să se joace împreună şi să discute
lucruri plăcute. Când a început să se simtă mai bine, femeia a vrut să-i mulţumească
fetiţei pentru ajutor, dar îngeraşul nu era pe plajă şi mama i-a spus plângând
că, suferindă fiind de leucemie, fetiţa murise cu puţin timp în urmă. Capacitatea
de jertfă la copii.
Copiii abandonaţi (în toate felurile) sunt
profund nefericiţi şi chiulesc de la şcoală, se droghează, se sinucid. Sunt
expuşi bolilor sexuale şi pot deveni ei înşişi părinţi-copii, pentru că proprii
lor părinţi „se jenează“ să discute cu ei despre sex. Consilierea psihologică
ulterioară e grea şi adesea eşuează. „Mă sacrific pentru copiii mei“ e minciuna
preferată a părinţilor „ocupaţi“. „Când se întorc, totuşi, spre copii, nu le
acordă acestora un timp de calitate“ observă un psiholog, care adaugă: „Ei îşi
vând la un anumit preţ cele opt ore de muncă, dar nu iau în calcul cât îi vor
costa aceste ore în viitor“. Blonda cu ochelari de la „Telefonul copiilor“
subliniază nevoia copiilor de a fi ascultaţi.
Copiii n-au numai plângeri, ci şi opinii.
Un puşti de vreo trei ani respinge, argumentat, eforturile mătuşii sale de a-l
aşeza pe unicul scaun liber din troleibuz, dânsa rămânând în picioare: „Acest
loc este pentru oameni mari cu copii în braţe, nu pentru copii cu oameni mari în
braţe“ spune copilul.
Cineva la tv propune zile de „post“: „săptămâna
fără televizor, săptămâna fără calculator“ etc. E iminent pericolul apariţiei
unei noi generaţii de copii „cu cheia de gât“, remarcă altcineva. Copii din
sute de şcoli apar pe ecrane scandând: „Vă iubim, vă iubim, împreună vrem să
fim!“.
În legătură cu traficul de minori, cercetătorii
au aflat cu stupoare că peste 70% din copii ar pleca oricând cu cineva care
le-ar oferi un mobil, un suc, o ciocolată, un gest prietenesc.
Parcul Cişmigiu, îmbogăţit sărbătoreşte cu
locuri şi instrumentar de joacă, a devenit în acele zile „Cişmigiul copiilor“.
Doar că, după cum remarca gerontologul Mircea Dumitru, la locul central de joacă
erau, de exemplu, 50 de copii şi 200 de bătrâni. Viitorul nu mai e reprezentat
de copii, ci de bătrâni? Dar despre bătrâni şi despre gerontologia socială – cu
un alt prilej.